“— Uneori, după ce mănânc sau înainte de a începe, simt nevoia să mă închin. Dar, dacă sunt persoane de faţă, n-o mai fac. — Şi? — Păi, şi e bine sau e rău? — E bine să faci cum simţi. Ce gând te opreşte să te închini de faţă cu lumea când inima îţi zice să o faci? — Gândul că mă laud, că le arăt eu cât de credincioasă sunt eu. — Asta nu înseamnă că eşti smerită, dimpotrivă. Că te mândreşti. A te abţine de la a-i mulţumi lui Dumnezeu pentru orice, ca să nu te judece oamenii, nu este un act de maturitate. Ce-ţi pasă ţie ce zic oamenii? Tu te închini şi cu asta basta. Doar nu-i mulţumeşti lui Dumnezeu ca să te vadă sau să nu te vadă careva.”
Book:40 de zile