“Ce gust ciudat are un adio. Deja de vreo câțiva ani încercam să îmi imaginez ce aș fi făcut dacă aș fi descoperit că am o boală mortală, dacă mi s-ar fi spus că mai am de trăit doar două luni. Mă gândeam că mi-aș fi salutat prietenii, invitându-i la o cină și luând cuvântul la sfârșit, la desert, pentru a le anunța noutatea, pentru a îmi lua rămas-bun de la ei pentru totdeauna. Apoi mă vedeam plecând cu schiurile legate de capota mașinii, într-o ultimă vacanță pe zăpadă, pentru că s-ar fi întâmplat cu siguranță iarna. Îmi spuneam că aș fi parcurs în sus și în jos pistele pe care le iubeam, coborârile cele mai grele, pârtiile deschise, că aș fi schiat de la deschiderea teleschiului până în momentul în care băiatul de la teleferic ar fi pus cordonul închizând accesul. (...) Dar mai ales mă gândeam că aș fi încercat să simt îndelung gustul unui adio, un gust care ar fi trebuit să fie acela al vieții, dar tot mai slab, ca o gumă americană mestecată prea mult, tot mai slab, până la a dispărea de tot și atunci, acela ar fi fost momentul să plec. Vedeți, doamnă judecător, ce fire veselă am?” MoarteViațăScrisoriJudecător Book:Al mio giudice Source: Al mio giudice