Quotessence
Home / Topics / Moarte Quotes

Moarte Quotes

Browse 80 quotes about Moarte.

Moarte Quotes

“Cum să mori gândindu-te la altceva decât la propria, imensa suferință? Respingându-ți elementarul drept la egoismul ultimelor clipe, când ai dori să iei cu tine tot ce ți-a fost aproape, refuzând să te gândești la singurătatea terifiantă a trecerii în neființă? De unde puterea asta de a construi semnul absolut al dragostei din materialul atât de diafan al ultimelor tale clipe de viață? Și ce miracol poate face ca o asemenea broderie să capete formă și contur?”

“Cînd eşti pe un drum cu sens unic şi când nu mai există cale de întoarcere, nu-ţi mai permiţi nimic.Fiecare secundă te costă altfel.Am început să îmi dau voie să exist,să ma consum fără restricţii, să fac nebuniile altei vârste şi să simt mirosul fiecărui gînd care-mi face inima să tresară şi mă provoacă la viaţă.Când eşti la o respiraţie de moarte, nu mai ai vârstă.”

“Un om nu are inimă ca a mea. Inima omenească este o linie, în timp ce a mea este un cerc și posed abilitatea infinită de a fi la locul potrivit în momentul potrivit. Consecințele acestui lucru sunt că mereu găsesc oameni în cel mai bun moment al lor și în cel mai rău. Văd urâțenia și frumusețea lor și mă întreb cum poate să fie ceva în două feluri în același timp. Totuși, ei au un lucru pe care îl invidiez. Oamenii, lăsând la o parte orice altceva, au bunul simț de a muri.”

“Ai spus că te-am ucis - bântuie-mă, atunci! Morții chiar își bântuie ucigașii, cred. Știu că stafiile chiar cutreieră pământul. Fii lângă mine mereu - îmbracă orice formă -, scoate-mă din minți! Doar nu mă lăsa în abisul ăsta în care nu te pot găsi! O, Doamne! E de nedescris! Nu pot să trăiesc făra viața mea! Nu pot să trăiesc fără sufletul meu!”

“Frumuseţea naturii nu trebuie să simpatizeze numaidecat cu omul. Punctul lui de vedere că nisipul este un rebut al stării staţionare nu era nebunie... un fluid de 1/8 mm... o lume a cărei existenţă era o serie de stări succesive. Cu alte cuvinte, frumuseţea nisipului aparţinea morţii. Frumuseţea morţii marca măreţia ruinelor lui şi marea-i putere de distrugere.”

“Ce întuneric era. Lumea întreagă închisese ochii şi-şi astupase urechile. Nimeni nu se va întoarce măcar să privească la spasmele morţii lui. Teama îi sugrumă gatlejul şi deodată izbucni. Fălcile se descleştară şi el scoase un ţipăt de animal. — Ajutor! Expresia tipică. Bine, las-o să fie tipică. Ce rost mai avea individualitatea, cand erai în primejdie de moarte? Voia să trăiască, oricum, chiar dacă viaţa lui n-ar fi avut mai multă individualitate decat bobul de mazăre în teaca lui.”

“Singurătate, pulchra soror, aș vrea să-ți dau inima mea, dar tu ești inima mea, Soledad. Aș vrea să-ți dau amintirile mele, dar amintirile le avem împreună, aceleași, pentru că tu m-ai însoțit mereu. Te simțeam uneori ca o lumină răsfrântă de apele mării, mi-ai fost ceață și noapte, mi-ai fost putere. Mai ții minte desigur răsăritul acela pustiu, obosit ca un amurg. Sau după amiaza albă când moartea a încercat să-mi sfâșie inima cu gheara ei de cristal și când a biruit iubirea, lăsându-mă durerii și lumii. Ape limpezi se preling ca niște lacrimi negre pe piatra neagră a unei stânci, așa te simt uneori. Și te mai simt uneori purificată de orice întâmplări, formă pură. Soledad, mai e puțin și o să plecăm împreună, tineri cum am fost, peste vârste, mereu.”

“Totul este simplu la bărbați, totul este simplu la femei, când îi privești dinafară și-i vezi cum ezită în pragul acestei lumi în care intră râzând. Și totul este simplu la ei când îți explici, mult mai târziu, viața încheiată, după moartea lor, și când contempli aceste existențe care nu mai sunt nimic decât istorie. Numai atunci când se desfășoară și se înnoadă destinul este obscur și adeseori misterios.”

“Poate că moartea ar fi mai ușor de acceptat dacă ar fi singurul lucru devastator. Dar jelim atâtea lucruri în timp ce trăim, jelim trecutul, ne luptăm cu prezentul, ne îngrozește viitorul, pierdem ce iubim, avem remușcări, ne rătăcim pe sine atât de des. Și dintre toate, ne temem de moarte, dar moartea este doar o tragedie, nu cea mai rea, nu cea mai mare, ci încă una.”

“La moarte te gândești doar când mori, Aleksy, abia când mori, și este o prostie, o mare prostie. Pentru că moartea este cel mai probabil lucru care i se întâmplă unui om în locul tuturor visurilor. De fapt, singurul care i se va întâmpla cu siguranță. De aceea, Aleksy, să nu faci niciodată lucrurile aiurea, cu gândul că mai ai timp să le îndrepți, pentru că nu vei avea. Timpul care va veni îl vei cheltui doar pentru a face și mai multe lucruri aiurea și pentru a muri și mai repede.". Mama a avut dreptate în acea seară și în altele câteva care au urmat. (...) Bineînțeles că nu am urmat niciunul dintre sfaturile ei apocaliptice, deși acum văd că unele ar fi putut într-adevăr să mă scape de niște cucuie. Regretele însă nu sunt pentru mine și sunt atâtea alte lucruri pe care le regret cu adevărat, încât pe lângă acestea, povețele mamei sunt ca și instrucțiunile de pe mâncarea congelată.”

“Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui atunci când moare, așa spunea bunicul meu. Un copil, o carte sau un tablou, o casă, un zid înălțat de mâna lui sau o pereche de pantofi. Sau o grădină. Ceva ce mâna ta a atins în așa fel, încât sufletul tău să aibă unde se refugia atunci când îți sosește ceasul; iar când oamenii se uită la copacul ori la floarea pe care le-ai sădit, tu ești acolo. Nu contează ce faci, spunea bunicul, atâta timp cât schimbi un lucru față de cum era înainte ca tu să-l atingi transformându-l în ceva care să îți semene de îndată ce-ți iei mâna de pe el. Deosebirea dintre omul care doar tunde iarba și un grădinar adevărat constă în atingere, spuse el. Cel care tunde iarba e ca și inexistent, grădinarul va trăi o veșnicie.”

“Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin ceţini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârşit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem - izvoare - deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină.”

“Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.”

“Nu există moarte frumoasă. Când mor, oamenii nu se sparg în mii de fluturi ori în frânturi de curcubeu. Nu se ridică nicio cortină dacă strigă cineva ”bis!” și nu există nicăieri vreo mulțime care să aplaude liniștea lăsată în urmă. Nu te sărută pe tâmplă vreo zână și niciun înger nu-ți alină durerea. La revedere, drum bun! Un ultim icnet și gata. Fără generic de final.”

“Şi ca să vrei să mori şi ca să vrei să trăieşti îţi trebuie putere. De obicei, oamenii trăiesc ca somnambulii, duşi zi de zi de bucurii, dureri, întâmplări, speranţe, dar nimic lucid, mai ales când frica de moarte devine o obsesie: ameţeala asta îi duce până în preziua morţii. Nimeni nu e fericit nici în faţa păcatelor, nici în faţa responsabilităţilor, de teama morţii, de misterul morţii… Absolut tot nu-şi poate spune omul nici chiar lui însuşi: sinceritatea absolută nu cred că poate exista. Omul este un mister chiar pentru el însuşi. Omul poate – într-adevăr – prin inteligenţă, voinţă şi muncă să stăpânească din natura înconjurătoare enorm de mult, asta fiind „victoria„ lui asupra vieţii.”