Quotessence
Home / Topics / Timp Quotes

Timp Quotes

Browse 55 quotes about Timp.

Timp Quotes

“Se ia dorul, încet, să nu-l doară, se cuprinde în brațele timpului; se reazămă sufletul pe un ochi catifelat de stea. Se așează dorul în palmele Universului, în dansul precipitat al timpului. Îmbrățișare caldă între stele arzătoare și licăriri de secunde. Îmbrățișare caldă între chemări telurice, frânturi de gânduri rupte între drumuri nesfârșite. Oameni și lumini, trenuri, gări, aeroporturi, aterizări și decolări. Se ciocnesc de valurile realității, se sparg în mii de frânturi. Rămân aceeași oameni. Doar luminile roiesc în timpuri peculiare, și răsfrânge dorul în umbre întunecoase, târându-l între trenuri și gări, aeroporturi, aterizări și decolări.”

“Timpul este ca marea: nu poți calcula bine distanțele. De-abia întorci capul și totul dispare. O viață întreagă nu ajunge totuși ca să lase trecutul nostru să-și ocupe în sfârșit locul ce i se cuvine în eternitatea înghețată a istoriei lipsite de pasiune. Istoria este amestecată cu viața noastră. Murim întotdeauna prea repede pentru ca ea să aibă timp să se detașeze. Viața noastră, în schimb, este aproape de pe acum de istorie pentru cei ce se nasc după noi. După ce o să se mai răceasă puțin va semăna pentru totdeauna cu imaginea ei imobila.”

“Ideea de destin, care îi obsedează pe oameni sub mii de forme, îmi închipui că provine din această stranie coaliție a forțelor destructive, din această imposibilitate de a opri ceea ce se rostogolește pe pantele abisului. Astupi o breșă și se ivesc zece fisuri. Redresezi cârma și furtuna își dubleză forța. Decrepitudinea, decadența, căderea, s-ar zice că se hrănesc singure, și până la fascinație, din propriul vertij. Nu-i nimic de făcut împotriva uzurii, nu-i nimic de făcut împotriva timpului.”

“Cine poate ști ce suntem, ce simțim? Cine poate ști, chiar în momentul percepției intime” dacă aceasta era cunoașterea?”Nu-i așa că ratăm lucrurile de îndată ce încercăm să le exprimăm?”(...) Nu spunem mai mult prin tăcere? Cel puțin momentul acela părea de o extraordinară rodnicie. Scobise o gropiță în nisip și apoi o acoperise, în semn că îngropase acolo perfecțiunea acelei clipe. Era ca un strop de argint în care-ți scufundai și iluminai întunecimea trecutului.”

“Ce crezi ? Mă-ndoiesc de avantajul unei educaţii care atribuie vieţii un sens. — Ce înţelegi prin sens ? — Cu alte cuvinte, o educaţie iluzorie ce te face să crezi că există ceva care în realitate nu există. De aceea mă interesează foarte mult nisipul, căci deşi e solid, are proprietăţi hidrodinamice bine stabilite. (...) Cu alte cuvinte, vorbeşti despre o educaţie realistă ? — Nu. Am dat exemplul cu nisipul pentru că, analizand lucrurile, am ajuns la concluzia că lumea este asemenea lui. Natura fundamentală a nisipului se înţelege foarte greu, dacă ne gîndim la el în stare staţionară. Nu numai că nisipul curge, dar această curgere este însuşi nisipul, îmi pare rău că nu pot să-ţi explic mai bine. — Dar înţeleg ce vrei să spui. Pentru că în educaţia practică nu poţi să scapi de relativism. — Nu e asta. Şi dumneata devii nisip. Vezi cu ochii nisipului. Odată mort, nu vei mai avea griji întrebandu-te cand vei muri”

“(...) ne făcea să ne închipuim că lucrurile nu se schimbaseră deloc. Numai că îmbătrâniserăm asta era tot. Luasem, încetul cu încetul, locul părinților sau a bunicilor noștri, devenisem părinții noștri, iar copiii ne înlocuiseră, deținând la rândul lor rolurile pe care le jucasem odinioară sub măștile copilăriei și adolescenței. Urcasem, sau poate coborâsem, cu o treaptă în istoria acestei lumi, și ceea ce fusesem noi cândva aveau să fie alții astăzi. Căci ceea ce mișcă în primul rând, chiar atunci când nimic nu se mișcă, este timpul imobil, care nu deplasează nimic, dar care macină dinăuntru, care îi strecoară în noi pe părinții noștri, vârsta lor înaintată, osteneala lor și care le injectează altora tinerețea, forța, aviditatea noastră de a cunoaște și tot ceea ce am fost noi. Timpul însă nu se mulțumește cu aceste translații lineare, cu această biologie în mișcare. El amestecă structurile și constelațiile, modifică corelările, transformă perspectivele și raportul de forțe. Lumea se schimbă necontenit pentru că îmbătrânește. Ea se schimbă mai ales pentru că echilibrele vieții nu încetează niciodată să se rupă. Ele se rup, dar sunt menținute, mai mult sau mai puțin artificial, în virtutea legilor și a deprinderilor, în virtutea tradiției și a voinței. Și-apoi, deodată, întregul edificiu, la capătul nervilor și al puterii, se prăbușește într-o revoluție sau un război, într-un cataclism social, din care nu vor mai supraviețui decât amintiri și mituri. Caleidoscopul se reorganizează pe combinații diferite. Și un nou ev începe, care se va prăbuși la rândul lui, după multă risipă de glorie și sânge.”

“Timpul este cel mai bun medicament pentru a ne transforma rănile care sângerează în cicatrici, iar corpurile noastre ar putea uita trauma, ochii noștri ar putea învăța să vadă culorile așa cum ar trebui să fie văzute, dar acest leac nu se extinde la sufletul nostru. Nu este. Timpul nu ne iartă păcatele și nici nu readuce morții.”

“Faima va dura poate două mii de ani. Și ce înseamnă două mii de ani?(întrebă domnul Ramsay, ironic, cu ochii țintă la gardul viu). Într-adevar, ce inseamnă, contemplate de pe creștetul unui munte, întinsele pustietăți ale secolelor? Până și piatra pe care o rostogolești cu vârful ghetei va dura mai mult decât Shakespeare. Iar mica lui luminiță va arde, fără prea multă strălucire, un an sau doi, dupa care va fi absorbită de o lumină mai puternică, și aceasta, la rândul ei, de o alta și mai vie.”

“La unsprezece ani primisem în dar, de la Tilly, soţia unchiului Ionel, prima mea agendă. Nu-mi însemnam în ea programe sau proiecte, ci mici întâmplări trecute, boli, note căpătate la şcoală, vacanţe. Pe filele ei învăţam ce este timpul, felul în care el ne fură viaţa, dar şi felul în care memoria noastră o poate însuma: însemnările erau mărturia unei bătălii pierdute în realitate, dar câştigate în înţelegere.”

“Oareşce emoţii sunt de aşteptat de la un anticar când e luat pe sus, direct din pat, şi dus la Comandatură. Bine măcar că şoferul nici nu mă bagă în seamă, conduce maşina pe străzile încă pustii cu aroganţa învingătorului. Fericiţi cei ce nu-şi cunosc viitorul! Mă întreb ce-ar spune dacă i-aş şopti la ureche că, nu peste foarte mult timp, va fi mort, prizonier sau măcar muritor de foame.”

“Trebuie să existe o anumită disciplină a relaţiilor sociale. Pierderea de vreme este tot atât de periculoasă ca şi o izolare bolnăvicioasă. Jocul între a fi monden şi a putea să te concentrezi asupra unor probleme este necesar pentru formarea unui caracter sau în reuşita vreunei discipline. Cred că am ştiut întotdeauna să ţin în preajma mea oameni care mă interesau prin preocupările lor, caracterul lor, oameni care au dat dovadă că nu sunt plafonaţi în problemele lor şi că împreună cu ei pot discuta altceva decât cancanuri mondene. Am ştiut întotdeauna să deosebesc tranzitoriul faptelor, chiar atunci când erau fapte senzaţionale. O disciplină care m-a făcut - în sentimentele mele personale - să discern senzaţiile care creau o evoluţie a mea faţă de cele care-şi aveau numai o viaţă efemeră.”