Quotessence
Home / Topics / Moarte Quotes

Moarte Quotes

Browse 80 quotes about Moarte.

Moarte Quotes

“In romanul „Grednel”, John Gardner vorbeste despre un om intelept care isi sintetizeaza meditatiile asupra misterelor vietii in doua postulate simple ”Lucrurile pier incet, alternativele exclud”. [...] Cel de-al doilea, „alternativele exclud”, este o cheie importanta pentru a intelege de ce nu e usor sa iei decizii. Decizia presupune invariabil o renuntare: pentru fiecare da trebuie sa existe un nu, fiecare decizie eliminand sau distrugand alte optiuni (radacina cuvantului „decide” inseamna „ucidere”, ca in omucidere sau sinucidere).”

“Ce gust ciudat are un adio. Deja de vreo câțiva ani încercam să îmi imaginez ce aș fi făcut dacă aș fi descoperit că am o boală mortală, dacă mi s-ar fi spus că mai am de trăit doar două luni. Mă gândeam că mi-aș fi salutat prietenii, invitându-i la o cină și luând cuvântul la sfârșit, la desert, pentru a le anunța noutatea, pentru a îmi lua rămas-bun de la ei pentru totdeauna. Apoi mă vedeam plecând cu schiurile legate de capota mașinii, într-o ultimă vacanță pe zăpadă, pentru că s-ar fi întâmplat cu siguranță iarna. Îmi spuneam că aș fi parcurs în sus și în jos pistele pe care le iubeam, coborârile cele mai grele, pârtiile deschise, că aș fi schiat de la deschiderea teleschiului până în momentul în care băiatul de la teleferic ar fi pus cordonul închizând accesul. (...) Dar mai ales mă gândeam că aș fi încercat să simt îndelung gustul unui adio, un gust care ar fi trebuit să fie acela al vieții, dar tot mai slab, ca o gumă americană mestecată prea mult, tot mai slab, până la a dispărea de tot și atunci, acela ar fi fost momentul să plec. Vedeți, doamnă judecător, ce fire veselă am?”

“Poate că speranța e combustia psihică sub-înțeleasă a vieții. Avem sădit în noi un program de așteptare al unui „totuși va fi bine”, iar asta, culmea!, în condițiile în care ne naștem cu o condamnare la moarte în buzunar. Suntem hărăziți morții, și cu toate astea traversăm etapele vieții sperând, așteptând mai binele.”

“Dragostea e ca spărgătorul de muzee: intră în tine dosnic, prin crăpături neştiute, se strecoară prin canale insalubre pînă în mijlocul secret al sufletului, iar de-acolo, neştiind să facă diferenţa între ce-i frumos şi ce nu, bagă în traistă cea mai păzită dintre pînze, cea mai veche dintre statui, cea mai sclipitoare dintre coroane. Şi cu tolba asta de furăciuni pripite dragostea se duce la picioarele femeii din care s-a născut şi, deşertînd-o, îi spune: iată-ţi ofranda! Dragostea n-are gust propriu. Dragostea e un whisky, sorbind aroma şi culoarea doagei în care s-a turnat. Unii simt gustul miracolului, alţii pe cel al puterii, ori al poeziei, ori al vieţii împlinite. Mie unuia, ca să n-o confund şi să n-o uit, dragostea mi-a lăsat pe esofag, un pic mai sus de capul pieptului, gustul morţii. O fi că am citit eu cărţile nepotrivite, sau poate că băusem prea mult în zilele alea, habar n-am. Dar, privind încheietura Milenei, cu pielea subţire, întinsă peste capătul rotund şi proeminent al radiusului, venele urcînd albastru spre nişte degete lungi şi subţiri, cu unghii tăiate rotund, şcolăreşte, am simţit numai şi numai moarte. Dorinţa nefirească de a nu mai exista, cea mai seducătoare dintre dorinţe, m-a copleşit într-o ciunteală de clipă. Ada Kaleh înghiţită de Dunăre, cu tot cu trecut, şi poveşti, şi rahat, şi sugiuc.”

“Există momente când eşti „mai puţin decât tine însuţi" şi mai puţin decât orice. Mai puţin decât un obiect pe care îl priveşti, mai puţin decât un scaun, decât o masă şi decât o bucată de lemn. Eşti dedesubtul lucrurilor, în subsolul realităţii, sub viaţa ta proprie şi sub ceea ce se întâmplă în jur... Eşti o formă mai efemeră şi mai destrămată decât a elementarei materii imobile. Ţi-ar trebui atunci un efort imens ca să înţelegi inerţia simplă a pietrelor şi zaci abolit, redus la „mai puţin decât tine însuţi" în imposibilitatea de a face acel efort.”

“Pe oameni tocmai asta-i măsoară, ultima atitudine! filozofa Dominic. O singură dată ai prilejul să fii superb. Viaţa e stupidă, iremediabil stupidă. Nu întâlneşti în jurul tău decât iluzii şi regrete. Sunt obosit de privirile care se agaţă de trecut sau de viitor ca să-şi suporte prezentul. Unde e fericirea? Unde e frumuseţea? [...] În sfârşit, numai moartea îţi dă prilejul unei atitudini estetice. Ultimul spectacol e singurul interesant. Pentru acest spectacol te plictiseşti destul toată viaţa.”

“Ce pot face, în viaţa cotidiană? Ce lucru uimitor, extraordinar, poate ea conţine pentru mine? în fiecare zi mă voi spăla pe dinţi, voi mânca la prânz şi voi lua cafeaua cu lapte seara, indiferent dacă undeva se va fi întâmplat în timpul zilei o catastrofă de cale ferată, ori cineva în familie va fi murit. Tot mă voi spăla pe dinţi, tot voi sta la masă... tot eu voi fi. Înţelegi? Înţelegi ce animal îngrozitor de monoton voi deveni?”

“Și în mine se înaltă valul. Se umflă. Își arcuiește spinarea. Simt un dor proaspăt, care se cablează ca armăsarul mândru pe care călărețul îl lovește cu pintenii și-l strunește apoi. Tu, care mă porți în spinare, spune-mi ce dușman e acela care se vede venind către noi, în timp ce tropotul nostru răsună pe caldarâm? E moartea. Moartea e dușmanul. Împotriva ei mă năpustesc cu lancea culcată, cu pletele fluturând în urma mea ca pletele unui tânăr, ca pletele lui Percival când galopa în India. Înfig pintenii în coastele calului. Neînfrânat si dârz , mă năpustesc împotriva ta, Moarte! Valurile se spărgeau de țărm.”

“Trebuie să dăm totul la o parte şi sâ atacăm făţiş adevărata problemă. Oamenii se sinucid pentru că viaţa nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuşi, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenţei, această dezminţire ce i se dă vine oare din faptul că existenţa n-are nici un sens? Cere absurditatea ei sa i te sustragi, prin speranţă sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină, să urmărim şi să ilustrăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la moarte? Iată problema ce trebuie discutată înaintea oricărei alteia, în afara tuturor metodelor de gîndire şi a jocurilor spiritului dezinteresat. Nuanţele, contradicţiile, psihologia pe care un spirit «obiectiv» ştie să le introducă în orice problemă nu-şi au locul în această căutare şi în această pasiune. Aici e nevoie doar de o gîndire logică. Lucrul nu-i simplu. E uşor să fii logic. Dar e aproape imposibil să fii logic pînă la capăt. Oamenii care mor pe propria lor mînă urmează astfel pînă la capăt drumul indicat de sentimentul lor.”

“Pentru mine, urmă el, funcția principală a artei este aceea de a transmite cunoștințe. Artistul știe mai multe decât noi, ceilalți. El s-a născut știind mai multe despre sufletul lui decât știm noi despre al nostru, și mai multe despre relațiile existente între sufletul lui și cosmos. Artistul anticipează ceea ce va face parte din cunoașterea comună într-un stadiu superior de dezvoltare. Cei mai mulți dintre modernii noștri sunt primitivi în comparație cu cei mai avansați dintre morți.”

“Ce era asta? Ce însemna asta? Oare lucrurile puteau să-și întindă mâna, așa, și să te zgâlțâie; lama de cuțit putea să taie? pumnul să inșface? Nu exista o siguranță? Nicio posibilitate să înveți pe de rost căile vieții? Nicio îndrumare, niciun adăpost, totul era miracol, saltul din vârful unui pisc în spațiu? E posibil ca asta să fie viața, chiar pentru oamenii mai în vârstă? Surprinzătoare, neașteptată, necunoscută?” O clipă avu impresia că dacă s-ar ridica amândoi, aici, acum, pe pajiște, și ar cere o explicație, de ce e viața atât de scurtă, de ce e atât de inexplicabilă, daca și-ar formula întrebările vehement, așa cum ar fi îndreptățite să o facă două ființe umane bine oțelite, față de care nimic nu trebuie ascuns, atunci frumusețea s-ar desfășura; vidul s-ar umple; arabescurile acelea deșarte s-ar împreuna într-o formă; dacă ei doi ar striga destul de tare, doamna Ramsay s-ar întoarce. ”Doamnă Ramsay! strigă cu glas tare. Doamnă Ramsay!” Lacrimile i se rostogoleau pe obraji.”

“Preeminența morții celuilalt domină ființa întru moarte proprie la nivelul cotidianității. Moartea este un eveniment «bine cunoscut», care este de fapt ținut la distanță - suntem informați asupra sa, dar nu ne trezește interesul existențial. Crezul obișnuit al ființei cotidiene întru moarte sună astfel: «până la urmă, cândva, o să murim și noi, dar, până una-alta, asta nu ni se întâmplă nouă». Aproape am putea să spunem că moartea nu există în cotidianitate, în ciuda deceselor celorlalți (care nu ne afectează). Viața socială este în așa fel construită pentru a ignora moartea: este un antrenament sugestiv de a uita pe termen lung ideea de moarte. Spunând «cândva, vom muri și noi» dăm de înțeles că «deocamdată, așa ceva nu ne privește». Avem impresia că aceste tehnici de marketing producătoare de falsitate izvorăsc din frica de moarte care, asemenea răului din superstiții, trebuie ținută în afara razei privirii/gândirii/rostirii.”