Quotessence
Home / Quotes / Quote by Frédéric Beigbeder

Quote by Frédéric Beigbeder

“Totul e provizoriu: Dragostea, arta, planeta Pământ, voi, eu. Moartea e atât de inevitabilă, încât îi ia pe toți prin surprindere. Cum poți ști dacă ziua asta nu e ultima? Crezi că ai tot timpul. Și, pe urmă, dintr-odată, s-a zis, te îneci, sfârșitul timpului regulamentar. Moartea este singura întâlnire pe care nu o ai notată în agendă.”

Quote by Frédéric Beigbeder

Work

99 francs

Browse quotes and source details for this work. more

Author

Frédéric Beigbeder

Browse famous quotes and profile details for Frédéric Beigbeder. more

You May Also Like

“Fiecare om trebuie să lase ceva în urma lui atunci când moare, așa spunea bunicul meu. Un copil, o carte sau un tablou, o casă, un zid înălțat de mâna lui sau o pereche de pantofi. Sau o grădină. Ceva ce mâna ta a atins în așa fel, încât sufletul tău să aibă unde se refugia atunci când îți sosește ceasul; iar când oamenii se uită la copacul ori la floarea pe care le-ai sădit, tu ești acolo. Nu contează ce faci, spunea bunicul, atâta timp cât schimbi un lucru față de cum era înainte ca tu să-l atingi transformându-l în ceva care să îți semene de îndată ce-ți iei mâna de pe el. Deosebirea dintre omul care doar tunde iarba și un grădinar adevărat constă în atingere, spuse el. Cel care tunde iarba e ca și inexistent, grădinarul va trăi o veșnicie.”

“Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Ni-e sufletul spadă de foc stinsă-n teacă. Ah iarăşi şi iarăşi cuvintele seacă. Vânt veşnic răsună prin ceţini de zadă. Purces-am în lume pe punţi de baladă. Străbatem amurguri cu crini albi în gură. Închidem în noi un sfârşit sub armură. Purtăm fără lacrimi o boală în strune şi mergem de-a pururi spre soare-apune. Răni ducem - izvoare - deschise subt haină. Sporim nesfârşirea c-un cântec, c-o taină.”

“Acolo pe pietre sau pe oasele acelea, căci nu distingeam prea bine ce erau, am zărit doi șerpi încolăciți. Poate făceau dragoste. Să vă spun drept, nu știu cum fac șerpii dragoste. Sau poate se luptau. Deodată am văzut cum un fulger negru cade prin aer chiar peste insulă și chiar peste șerpii încolăciți. Era un vultur care a înhățat unul din șerpi și s-a ridicat cu el în văzduh. Așadar, vulturul le-a întrerupt șerpilor dragostea sau lupta. Eu i-am văzut înlănțuiți, nu mă pricep să spun ce anume a fost. Dar, poate că între dragoste și luptă nu e nici o deosebire. Dragostea e luptă între două suflete și între două trupuri în care uneori nu e nici un învingător, alteori nu e nici un învins. Și, oricum, pentru unul din șerpi nu mai avea importanță diferența dintre dragoste și luptă. Pentru el totul se sfârșise. Nu va mai face nici dragoste, nici nu se va mai lupta cu nimeni. Moartea pune punct și iubirilor și luptelor. Fiecare rămâne atunci cu cât a iubit și cu cât a luptat. Mai are timp, poate, doar să regrete că n-a iubit și n-a luptat destul sau că a trăit ca un şarpe singur, care nu şi-a găsit alt şarpe cu care să se iubească sau să se lupte.”

“Nu există moarte frumoasă. Când mor, oamenii nu se sparg în mii de fluturi ori în frânturi de curcubeu. Nu se ridică nicio cortină dacă strigă cineva ”bis!” și nu există nicăieri vreo mulțime care să aplaude liniștea lăsată în urmă. Nu te sărută pe tâmplă vreo zână și niciun înger nu-ți alină durerea. La revedere, drum bun! Un ultim icnet și gata. Fără generic de final.”