“Domnul învățător Mina îmi era vecin. Soția sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezați periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii și noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei și nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiș. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supraviețuit foarte puțin, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă dețineau capre sau pisici, dar și dacă nu dețineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moșteniri neclare, copii nenăscuți, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăiește.” RomanDragosteMemorieCopilărie Book:Zăpadă pe umerii Adelinei Source: Zăpadă pe umerii Adelinei