Quote by Ilarie Voronca

“Tristeţi Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea, prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe, şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut, şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi. E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital, şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal, şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac, şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste, acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste, şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac, Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase. ... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător, şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase.”

Quote by Ilarie Voronca