“Amărăciunea impregna până și cea mai neînsemnată dintre formulele noastre și fiecare, adesea fără să o știe, urmărea moartea celuilalt sau pe a sa. În mijlocul atâtor ruine ne minunam că mai suntem în picioare, dar nu mai eram prea siguri că vom mai face față mult acestei supraviețuiri. Nu se rostogolea în prăpastie numai lumea, ci și noi înșine. Totul se clătina, și noi de asemenea. Eram echilibriștii timpurilor moderne, un fel de saltimbanci ai unui amurg care ar fi încercat, dar în zadar, să treacă drept o auroră.”
Book:Din voia Domnului