Quotessence
Home / Authors / Jean d'Ormesson Biography

Jean d'Ormesson Biography

Author

Related Quotes

“Ramăsesem singurii care mai credeam în noi înșine. De aceea trăiam între noi, vânam între noi, ne căsătoream între noi. Lumea credea că suntem îngânfați. Eram doar timizi. Ne era teamă de ceilalți oameni. Ne era teamă de viitor, care era contrariul trecutului. Închideam în urma noastră toate ușile care dădeau spre o lume devenită prea mare pentru noi și pentru speranțele noastre înlănțuite de amintiri.”

“Schimbarea nu separă doar trecutul de viitor. Chiar în cadrul prezentului, ea tinde să acționeze ca un factor distructiv al coerenței familiei. Se părea că intram într-o perioadă în care toți oamenii aveau să se asemene. Era extrem de posibil. În sânul familiei, în orice caz, divergențele sporeau în loc să scadă. Odinioară familia forma, în primul rând, un tot. De la străbunica până la strănepoți, semănam unii cu alții. Domnea în rândurile noastre ceea ce alții denumeau, și ceea ce noi înșine denumeam, cu satisfacție, cu emfază, un aer de familie. (...) De acum înainte fiecare membru al familiei părea să-și ducă existența așa cum înțelegea el. Nu ajunsesem la dezlănțuirile individualiste care ne vor marca viața după al doilea război mondial. Dar, chiar în interiorul grupului, modurile de viață începeau să se deosebească. Nu mai exista acea colectivitate, acel organism, acea totalitate care se numea familie. Exista cutare, și cutare, și un alt cutare. Numai că purtau toți același nume.”

“Totul este simplu la bărbați, totul este simplu la femei, când îi privești dinafară și-i vezi cum ezită în pragul acestei lumi în care intră râzând. Și totul este simplu la ei când îți explici, mult mai târziu, viața încheiată, după moartea lor, și când contempli aceste existențe care nu mai sunt nimic decât istorie. Numai atunci când se desfășoară și se înnoadă destinul este obscur și adeseori misterios.”

“Timpul este ca marea: nu poți calcula bine distanțele. De-abia întorci capul și totul dispare. O viață întreagă nu ajunge totuși ca să lase trecutul nostru să-și ocupe în sfârșit locul ce i se cuvine în eternitatea înghețată a istoriei lipsite de pasiune. Istoria este amestecată cu viața noastră. Murim întotdeauna prea repede pentru ca ea să aibă timp să se detașeze. Viața noastră, în schimb, este aproape de pe acum de istorie pentru cei ce se nasc după noi. După ce o să se mai răceasă puțin va semăna pentru totdeauna cu imaginea ei imobila.”

“Ideea de destin, care îi obsedează pe oameni sub mii de forme, îmi închipui că provine din această stranie coaliție a forțelor destructive, din această imposibilitate de a opri ceea ce se rostogolește pe pantele abisului. Astupi o breșă și se ivesc zece fisuri. Redresezi cârma și furtuna își dubleză forța. Decrepitudinea, decadența, căderea, s-ar zice că se hrănesc singure, și până la fascinație, din propriul vertij. Nu-i nimic de făcut împotriva uzurii, nu-i nimic de făcut împotriva timpului.”

“(...) ne făcea să ne închipuim că lucrurile nu se schimbaseră deloc. Numai că îmbătrâniserăm asta era tot. Luasem, încetul cu încetul, locul părinților sau a bunicilor noștri, devenisem părinții noștri, iar copiii ne înlocuiseră, deținând la rândul lor rolurile pe care le jucasem odinioară sub măștile copilăriei și adolescenței. Urcasem, sau poate coborâsem, cu o treaptă în istoria acestei lumi, și ceea ce fusesem noi cândva aveau să fie alții astăzi. Căci ceea ce mișcă în primul rând, chiar atunci când nimic nu se mișcă, este timpul imobil, care nu deplasează nimic, dar care macină dinăuntru, care îi strecoară în noi pe părinții noștri, vârsta lor înaintată, osteneala lor și care le injectează altora tinerețea, forța, aviditatea noastră de a cunoaște și tot ceea ce am fost noi. Timpul însă nu se mulțumește cu aceste translații lineare, cu această biologie în mișcare. El amestecă structurile și constelațiile, modifică corelările, transformă perspectivele și raportul de forțe. Lumea se schimbă necontenit pentru că îmbătrânește. Ea se schimbă mai ales pentru că echilibrele vieții nu încetează niciodată să se rupă. Ele se rup, dar sunt menținute, mai mult sau mai puțin artificial, în virtutea legilor și a deprinderilor, în virtutea tradiției și a voinței. Și-apoi, deodată, întregul edificiu, la capătul nervilor și al puterii, se prăbușește într-o revoluție sau un război, într-un cataclism social, din care nu vor mai supraviețui decât amintiri și mituri. Caleidoscopul se reorganizează pe combinații diferite. Și un nou ev începe, care se va prăbuși la rândul lui, după multă risipă de glorie și sânge.”

“Amărăciunea impregna până și cea mai neînsemnată dintre formulele noastre și fiecare, adesea fără să o știe, urmărea moartea celuilalt sau pe a sa. În mijlocul atâtor ruine ne minunam că mai suntem în picioare, dar nu mai eram prea siguri că vom mai face față mult acestei supraviețuiri. Nu se rostogolea în prăpastie numai lumea, ci și noi înșine. Totul se clătina, și noi de asemenea. Eram echilibriștii timpurilor moderne, un fel de saltimbanci ai unui amurg care ar fi încercat, dar în zadar, să treacă drept o auroră.”

“Dragostea reprezintă revanșa și alibiul naturii într-o lume deja conștientă, și puțin rușinată, de viitorul ei mecanizat. Mitul dragostei, care avea să îmbogățească cinematografia, muzica ușoară, literatura și să devină celălalt și adevăratul opiu al poporului înainte de a se transforma, la capătul unui ultim avatar, într-o armă de luptă religioasă și politică, începea să intre în calculele mamelor și industriașilor.”

“Toți copiii seamănă între ei, fiindcă cerințele vieții încă nu i-au viciat, nu i-au deformat. Se află în acea stare delicioasă în care totul le este făgăduit, dar nimic nu le este dat. Lumea e în așa fel alcătuită încât tot ce ni se întâmplă - și fericirea, și puterea, și succesul, și dragostea - este dinainte compromis prin uzură și degradare. Copiii nu știu nimic despre acest reflux al vieții. Ei se află încă în pragul ei, așteaptă, își țin răsuflarea, freamătă de o mare nerăbdare pe care sunt grăbiți s-o traducă în fapte.”

“Istoria era sfântă pentru noi, dar ne petreceam vreme rectificând-o. Reintroduceam în ea pe Dumnezeu, numele familiei, continuitatea, veșnicia pe care smintiții vruseseră să le izgonească. O cârpăceam. Și izbuteam astfel să ne mai sprijinim pe ea. Ea se îndepărta puțin câte puțin de realitate, de evoluția spiritelor, de mersul științei. Dar ce importanță avea! Noi trăiam într-o țară reală, care nu era cea a alegerilor republicane, a domnului Gambetta, a domnului Blum, a domnului Daladier. Ritmul istoriei era atât de bramburit ca acela al anotimpurilor, ca acela al prostănacilor, când se pornește să plouă în iulie. Prezentul nu se mai pregătea să se preschimbe, încă de-a doua zi, într-un trecut ce urma să vină. Era altceva, o monstruozitate, o aberație. Viitorul se schimba mult. Trebuia să încerci să legi direct un viitor, vai!, încă îndepărtat de un trecut, vai!, îndepărtat de-a binelea, Prezentul nu era nimic altceva decât o lungă și sinistră paranteză. Noi trăiam într-o istorie a lui Dumnezeu și în tradițiii de familie care făceau din noi, într-o lume străină, cavalerii alienați ai unei mitologii dispărute.”

“Nu există viață fără accident. Pe măsură ce se scurgeau anii, eram din ce în ce mai puțin convinși că, în cele din urmă totul se va aranja. Acum nu mai suntem așa de siguri. Dar știam din sursă sigură că evenimentele erau greșite atunci când ne produceau neplăceri și că întotdeauna noi eram cei care aveam dreptate. Dumnezeu și regele erau de partea noastră. Această măreață coaliție constituia garanția trecutului. Viitorul poate că îi cam scăpa de sub control. Ei și, ce importanță avea! Noi trăiam în trecut.”

“Dar ei aveau posibilitatea să-ți ia revanșa, aveau, în orice caz, o speranță în viitor. Noi nu vom mai avea-o niciodată. O știm oare? Cred că era ideea morții la cei mai mulți, dintre muritori: știam că aveam să murim, aveam o vagă bănuială că suntem deja morți, dar nu voiam și nici nu puteam să o credem. Și-atunci ne ascundem față de noi înșine de destinul dezastruos. Ni-l ascundem sub veșminte, în spatele vânătorilor călare, al cultului tradițiilor noastre, al unei anumite forme de ridicol și de absurd cărora umbra morții le dădea un fel de măreție.”