Quotessence
Home / Quotes / Quote by Hermann Hesse

Quote by Hermann Hesse

“Daha birkaç gün önce, kuvvetli kuzey rüzgârında burada durmuş, soğuktan titreyerek yakamı kaldırmış, kayının haşin rüzgârda istifini hiç bozmamasını ve bir yaprakçığını bile vermemesini hayranlıkla izlemiştim; inatla, cesaretle, sertçe direnmiş, sararmış eski yapraklarına sahip çıkmıştı ağaç. Ve şimdi, bugün, ılık, durgun ateşimin başında durup odun kırarken gördüm:Çok hafif, yumuşak bir esinti çıktı, nefes gibiydi ve onca zaman tutunan o yaprakların yüzlercesi, binlercesi dayanmaktan yorularak,inatlaşmaktan, yiğitlenmekten yorularak sessizce, hafifçe, istekle uçup gitti.Beş altı ay sımsıkı tutunup direnen yapraklar sıradan bir esintiye, hafif bir nefese birkaç dakika içinde yenik düştü, çünkü zamanı gelmişti, çünkü o zorlu direnişe artık gerek kalmamıştı. (...) Hayır, her rüyet gibi (bu da), yüce ve ebedî olanın ifşası, örtüşen tezatların gerçeğin potasında eriyip birleşmesiydi sadece, bir anlam taşımıyordu ama her şey anlamına geliyordu, varlığın sırrıydı ve güzeldi, görebilen için mutluluktu, anlamdı, armağandı ve keşifti (...)”

Quote by Hermann Hesse

Author

Hermann Hesse
Hermann Hesse

Hermann Hesse was a German poet and novelist, born on July 2, 1877, and died on August 9, 1962. Known for his profound psychological descriptions and exploration of human nature, his works include classics such as 'Steppenwolf' and 'The Glass Bead Game'. more

You May Also Like

“Dove comincia l’insoddisfazione? Stai abbastanza caldo, ma hai i brividi. Sei ben nutrito, ma ti rode la fame. Ti hanno amato, ma il tuo desiderio vaga in nuovi campi. E a peggiorare tutto questo c’è il tempo, maledettissimo! La fine della vita non era più così terribilmente lontana – la si vede come un traguardo quando s’infila il rettilineo – e allora dici a te stesso: “Ho lavorato abbastanza? Ho mangiato abbastanza? Ho amato abbastanza?” Tutte queste, naturalmente, sono le fondamenta della più grande maledizione dell’uomo, e forse della sua più grande gloria. “Che cos’ha significato la mia vita finora, e che cosa può significare nel tempo che mi resta?” E ora si arriva alla perfida freccia avvelenata: “Che cosa ho fatto di buono da scrivere nel Gran Libro? Che cosa valgo?” E questa non è né vanità né ambizione. Gli uomini sembrano nati con un debito che non riescono mai a pagare, per quanto ci diano sotto. Il debito cresce sempre davanti ai loro occhi. L’uomo deve qualcosa all’uomo. Se egli ignora il suo debito, questo lo avvelena, e se lui cerca di far pagamenti il debito non fa che crescere, e la qualità del dono che l’uomo fa è la sua più vera misura.”

“Cultele memoriei de orice natură, indiferent dacă se prezintă ȋn veșminte religioase, civilizatoare sau politice, trebuie privite... cu neȋncredere și asta fără excepție: sub pretextul unei comemorări purificatoare, eliberatoare sau fie și numai fondatoare de identitate, ele dau inevitabil apă la moară unei tendințe ascunse de repetare și repunere ȋn scenă. ... măsurile de stingere sau de domolire a flăcării mocnite cu care ard amintirile suferințelor trebuie să facă parte din regulile de ȋnțelepciune ale oricărei civilizații,”

“Domnul învățător Mina îmi era vecin. Soția sa era tot învățătoare. Unul din stâlpii gardului dintre noi era de fapt o salcie tăiată, din trunchiul căreia răsăreau în fiecare an lăstari noi, retezați periodic. Pe trunchiul acela apăreau uneori bomboane sau tablete de ciocolată, ca și cum ar fi crescut acolo peste noapte. Cei doi învățători nu aveau copii și noi nu am devenit niciodată copiii lor. Aproape că nu am vorbit cu ei și nu au vorbit cu noi. Dar dulciurile consolidau o legătură începută pe furiș. Mi-a părut rău când a murit. Doamna i-a supraviețuit foarte puțin, la fel sora ei, care locuia în casa următoare. Bătrânele rămase singure erau considerate de multă lume vrăjitoare, mai ales dacă dețineau capre sau pisici, dar și dacă nu dețineau. De cele mai multe ori referirile la ele erau legate de uneltiri obscure, moșteniri neclare, copii nenăscuți, iar întrebarea cea mai frecventă era dacă baba aia mai trăiește.”