Quotessence
Home / Quotes / Quote by Antonio Porchia

Quote by Antonio Porchia

Work

Voices

This book compiles a series of short stories that delve into diverse subjects and storytelling techniques, offering readers a rich tapestry of literary experiences. more

Author

Antonio Porchia
Antonio Porchia

Antonio Porchia, born on November 13, 1885, was an Argentine poet whose work is renowned for its unique style and profound philosophy. He had a significant impact on Latin American literature. more

You May Also Like

“This was the part she hated, the part of a relationship that always nudged her to bail, the part where someone else’s misery or expectations or neediness crept into her carefully prescribed world. It was such a burden, other people’s lives. She did love Leo. She’d loved him in a host of different ways at different times in their lives, and she did want whatever their current thing was to continue. Probably. But she always came back to this: She was so much better at being alone; being alone came more naturally to her. She led a life of deliberate solitude, and if occasional loneliness crept in, she knew how to work her way out of that particular divot.”

RelationshipsLonelinessSolitude
Book:The Nest
Create image

“Tristeţi Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea, prin parcu-n care frunzele, asemeni clopotelor plâng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe, şi cum aleargă păsările ploii, pe acoperişuri negre şi se frâng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară sa mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut, şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul, în lacul cu mohorâte oglinzi. E pretutindeni, un aer apăsător, ca de spital, şi pomii în despletiri, îşi spun mâhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal, şi-mi simt gândurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa : vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o coajă de copac, şi să-mi citeşti durerile închise – cuiburi de păsări triste, acolo. Mâinile tale sa-mi fie deznădejdii, mătăsoase batiste, şi ochii tăi, pentru copilul tristeţelor mele, odihnitor hamac, Vântul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fâsâitul foilor pe care-s scrise atâtea poveşti dureroase. ... De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător, şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci si întunecoase.”

LoveSolitudeMelancholy
Book:Poeme
Create image