Quotessence
Home / Quotes / Quote by Aimée, Strălucind mai mult decât niciodată

Quote by Aimée, Strălucind mai mult decât niciodată

“Să fim noi, cel mai adevărat noi care a existat vreodată, fără să fugim. Şi noaptea să ne fie răsăritul – albă şi eternă ca toate visele noastre. Ca toate amintirile care s-au impregnat în pereții ăştia înnegriţi de fum. Să ne povestim. Să povestim pahare de vin. Să nu te mai aştept.”

Quote by Aimée, Strălucind mai mult decât niciodată

Create image

Author

Aimée, Strălucind mai mult decât niciodată

Browse famous quotes and profile details for Aimée, Strălucind mai mult decât niciodată. more

You May Also Like

“Ştefan se opri brusc. Vocea îi dădu înapoi ca un val în reflux. Privi spre Luluţa care îşi duse mâna la ochi, voind ruşinată să-şi acopere faţa ce i se congestionase şi lacrimile care-i şiroiau ca nişte pârâiaşe pe obrajii stacojii. Privire stinsă. Ochi roşii. Cap plecat. Umeri strânşi. Spate încovoiat. Şuviţe de păr încâlcite şi aruncate peste muci împletiţi cu lacrimi. Sufletul - un zgârci. Asta devenise Luluţa. Se prefăcuse în mâhnirea aceea pe care o purta mereu în ea, pe dinăuntru. Şi pe care o îndesa adânc în ocna sufletului. Şi care o năpădea uneori fără oprelişti. Acum se făcuse vulcan. Şi magma îi erupse vânjos, propulsată de o putere atât de mare, încât fata trebui să-şi adune forţele ca să-şi înghită vocea. Suspina întrerup şi îndesat, încercând să-şi stăpânească sughiţul şi tremurul mâinilor care căutau un şerveţel, bâlbâindu-se înfrigurate pe faţa de masă. Timpul se făcu punte de dor şi i-o aduse Luluţei pe Florica: o mână caldă pe creştetul capului, un nas mic, îngheţat, încălzit de un decolteu uzat, un miros de pâine bună, aburindă, abia scoasă din cuptor, o îmbrăţişare ca o haină groasă pe timp de viscol şi ger. Luluţa zâmbi duios nălucii: Mi-e dor de tine, mămică! Când o să vii la vară, acasă... şi se opri brusc, siderată de inconsistenţa gândului.”

MamaDorLuluta
Book:Luluta si Petrisor sau povestea cuiburilor parasite
Create image

“PRINCESA DESALENTO Minh'alma é a Princesa Desalento, Como um Poeta lhe chamou, um dia. É magoada, e pálida, e sombria, Como soluços trágicos do vento! É fágil como o sonho dum momento; Soturna como preces de agonia, Vive do riso duma boca fria: Minhalma é a Princesa Desalento... Altas horas da noite ela vagueia... E ao luar suavíssimo, que anseia, Põe-se a falar de tanta coisa morta! O luar ouve minh'alma, ajoelhado, E vai traçar, fantástico e gelado, A sombra duma cruz à tua porta...”

TristezaDorSofrimento
Book:Livro de Soror Saudade
Create image