Quotessence
Home / Quotes / Quote by Ira Ishida

Quote by Ira Ishida

“Exister dans ce monde, c'était se déchaîner. La vie, c'était la puissance de se déchaîner sans être retenu par aucune morale. Sans être restreint, contrôlé, réprimé. Une force qui débordait, qui se démultipliait, et qui continuait à marquer le rythme. La vie, c'était une vitesse que personne ne pouvait limiter.”

Quote by Ira Ishida

Work

Ikebukuro West Gate Park III

Browse quotes and source details for this work. more

Author

Ira Ishida

Browse famous quotes and profile details for Ira Ishida. more

You May Also Like

“If it’s a girl,” she continued, “let’s not allow her too much education.” “I agree,” Matsuda answered. “Too much schooling is no good anyway.” “Of course, we’ll have to send her for the compulsory years.” “No, they’re the worst. Let’s hire tutors.” “Far too expensive. I’ll never agree to that,” Fumiko replied. “No, she can just go to the local school. When she graduates from junior high, I’ll keep her at home and treat her like a maid. By this time of the morning, she’ll be up cooking our breakfast. I’ll be lying in bed like this, taking it easy with you.” “That sounds nice.” “So it appeals to you. In that case, I’ll make her cook breakfast when she’s in grammar school.” “Will a first-grader be able to cook?” “She won’t have any choice. And she’d better get the rice just right.” “The poor little thing!” “But it’s best to be strict with girls — better for them.” “True.” “I’m not going to have a girl who thinks too much. Let’s raise her so she’ll never talk back. I don’t mean just so she can restrain herself — I want her incapable of talking back — a girl who has no opinions of her own. A girl who does what she’s told, automatically, like an idiot. Even her face must be an idiot’s face.” “A girl like a doll.” “Yes. When she’s small, I’ll train her to serve other people, like a good little wife — like the girls in ancient China. As soon as she gets out of school, I’ll marry her off.” “I’ll go and visit her. I’ll take her some of that sugar we got as a present, behind your back.” “Will you indeed.” “But you never use it to cook with. There’s too much, anyway.” “How do you know?” “You told me.” “Did I? Well, take it, then.” “I’ll go and see her every Sunday.” “Her husband won’t like that.” “That’s all right. He’ll understand. I’ll find her a kind husband.” “He won’t stay that way. I’ll encourage him to be cruel and mean. You must encourage him, too — to have affairs and drink. If you meet any beautiful women, you mustn’t keep them for yourself. Send them over, lots of them, to him, just like the sugar. She won’t get any sympathy when she comes over to complain. I’ll show her my body. ‘Look!’ I’ll tell her: ‘Look at what your father does to me. I can bear it, and so should you!”

“„Există unii care, socotind că patosul este neapărat trebuincios teatrului de păpuşi, folosesc adesea în scrierile lor cuvinte ca «m-a mişcat adine », sau care atunci cînd cîntă versurile o fac pe glasuri tulburate de lacrimi. Aşa ceva nu-i genul meu. Eu am rezervele mele faţă de patos. Atunci cînd există sobrietate, rezultatul e mişcător şi, cu cit vor fi mai puternice şi mai sigure melodia şi cuvintele, cu atit mai adîncă emoţia stîrnită. De aceea, cînd cineva spune despre ceva întristător că e întristător acela pierde tilcurile, iar la sfîrşit pînă şi impresia de tristeţe păleşte. E important nu; să se afirme « este trist », ci să se perceapă tristeţea." (Chikamatsu)”

“În literatura japoneză ceea ce rămîne neexprimat se ia în seamă cu tot atîta grijă ca şi ceea ce se exprimă, la fel cum în pictura japoneză spaţiile goale sînt făcute să aibă o putere de evocare la fel de mare cu a munţilor şi pinilor îngrijit conturaţi. Pare că se manifestă mereu o împotrivire instinctivă la rostirea cuvintelor limpezi, fie ele „sînt atît de fericit" sau „e atîta tristeţe". Rareori este acceptată prezentarea în totalitate a unei privelişti sau a unei experienţe.”

“Ceea ce încercau, în schimb, să facă poeţii şi pictorii japonezi se poate ilustra excelent printr-o anecdotă celebră. Se spune că într-o zi un mare general, îmbrăcat într-o armură strălucitoare, aştepta o vizita. Fu informat că urma să vină cineva care nu trebuia să-i vadă îmbrăcat în armură, aşa că îşi trase pe el în grabă o mantie uşoară de mătase albă. Efectul dat de sclipirea armurii lustruite prin mătasea subţire este cel spre care năzuiau poeţii. Scriitorii japonezi n-au dorit niciodată să descrie întreaga măreţie a generalului cu armură, nici toată frumuseţea unei zile de primăvară. Ei au preferat să vorbească despre sclipirile metalului, sau despre înflorirea unei singure flori, făcîndu-ne astfel pe noi să ne imaginăm restul întregului din care s-au distilat aceste citeva picături.”

“Încercarea de a reprezenta entităţi mai largi prin mici detalii a condus la un realism şi o concreteţe a imaginii care contrastează în mod straniu cu ambiguitatea nebuloasă a efectului general. Zgomotul apei în care sare o broască, ţîrîitul ascuţit al greierilor, parfumul unei flori necunoscute pot fi imaginea centrală în jurul căreia se construieşte un poem japonez. Aici putem detecta influenţa doctrinei budiste Zen, susținea, între altele, că iluminarea poate veni din orice percepție. Săritura broaştei ce tulbură liniştea profundă a unui iaz putea fi şi ea un med de a obţine iluminarea, asemeni unei autentice întruchipări a vieţii.”

“Literatura lor conţine citeva din cele mai lungi romane şi piese de teatru din lume, unele dintre ele de o inaltă ţinută literară, dar aptitudinea specială a japonezului pentru detaliul splendid şi sugestiv n-a fost egalată de înzestrarea sa pentru construcţie… Privind retrospectiv, ne reamintim romanul prin fărîme minunat colorate ce se îmbină cumva .într-un întreg nedefinit. Şi aşa cum pictorii impresionişti europeni creează o iluzie de realitate în ciuda faptului că peisajele lor sînt compuse, aparent arbitrar din stropi de vei'de, portocaliu, albastru şi toate celelalte culori, tot astfel intîmplările aparent discontinue ale unui roman japonez, contopindu-se una în alta, ne lasă impresia înţelegerii vagi a vieţii nipone.”

“Caracteristic Japoniei este modul viguros de tratare a temelor, atîţ în literatură cît şi în arta plastică, unde artistul încearcă să facă acelaşi lucru ca şi predecesorii săi, dar într-o manieră uşor diferită… Nu e deloc surprinzător, fiindcă într-o ţară în care poezia era recunoscută de unii drept o religie este cu totul firesc ca atît cuvintele cit şi imaginile vechilor poeme să-i vină poetului în minte la fel de repede ca şi gîndurile noi, incit el gîndeşte frecvent în formulările altora, adăugînau-le doar culoarea personală.”

“La fel, întîlneşti aceleaşi istorii figurînd ca intrigi de bază ale oricărui tip de spectacol teatral japonez. Publicul care urmărea o piesă pe una din temele familiare lui nu se aştepta la surprize în final şi nici la vreo schimbare importantă în intrigă; era interesat doar de detalii, remarcînd diferenţele rezultate din manifestarea temperamentului dramaturgilor succesivi, aşa cum în teatrul grec povestea lui Oedip, aproximativ aceeaşi în tratarea lui Eschil, Sofocle şi Euripide, diferea totuşi semnificativ, la toţi aceşti artişti, în ceea ce priveşte detaliile, ca şi în tratarea psihologică a conţinutului. într-un fel, faptul că subiectul este preconceput permite dramaturgului să-şi exerseze talentul într-un mod mai subtil decît prin născocirea unei intrigi, ceea ce explică de ce unii dramaturgi,”