Quotessence
Home / Authors / Dan Brown
Dan Brown

Dan Brown Quotes

Author

Filter quotes by topic

Famous Dan Brown Quotes

“Energetically speaking, antimatter is the mirror image of matter, so the two instantly cancel each other out if they come in contact. Keeping antimatter isolated from matter is a challenge, of course, because everything on earth is made of matter. The samples have to be stored without ever touching anything at all—even air.”

“Santi was a behemoth in the art world, and being known solely by one's first name was a level of fame achieved only by an elite few... people like Napoleon, Galileo, and Jesus... and, of course, the demigods Langdon now heard blaring from Harvard dormitories - Sting, Madonna, Jewel, and the artist formerly known as Prince, who had changed his name to the symbol ?, causing Langdon to dub him 'The Tau Cross With Intersecting Hermaphroditic Ankh.”

“Every faith in the world is based on fabrication. That is the definition of faith―acceptance of that which we imagine to be true, that which we cannot prove. Every religion describes God through metaphor, allegory, and exaggeration, from the early Egyptians through modern Sunday school. Metaphors are a way to help our minds process the unprocessible. The problems arise when we begin to believe literally in our own metaphors. Should we wave a flag and tell the Buddhists that we have proof the Buddha did not come from a lotus blossom? Or that Jesus was not born of a literal virgin birth? Those who truly understand their faiths understand the stories are metaphorical.”

“Omnipotent-benevolent simply means that God is all-powerful and well-meaning.' 'I understand the concept. It's just . . . there seems to be a contradiction.' 'Yes. The contradiction is pain. Man's starvation, war, sickness . . .' 'Exactly!' Chartrand knew the camerlengo would understand. 'Terrible things happen in this world. Human tragedy seems like proof that God could not possibly be both all-powerful and well-meaning. If He loves us and has the power to change our situation, He would prevent our pain, wouldn't He?' The camerlengo frowned. 'Would He?' Chartrand felt uneasy. Had he overstepped his bounds? Was this one of those religious questions you just didn't ask? 'Well . . . if God loves us, and He can protect us, He would have to. It seems He is either omnipotent and uncaring, or benevolent and powerless to help.' 'Do you have children, Lieutenant?' Chartrand flushed. 'No, signore.' 'Imagine you had an eight-year-old son . . . would you love him?' 'Of course.' 'Would you let him skateboard?' Chartrand did a double take. The camerlengo always seemed oddly "in touch" for a clergyman. 'Yeah, I guess,' Chartrand said. 'Sure, I'd let him skateboard, but I'd tell him to be careful.' 'So as this child's father, you would give him some basic, good advice and then let him go off and make his own mistakes?' 'I wouldn't run behind him and mollycoddle him if that's what you mean.' 'But what if he fell and skinned his knee?' 'He would learn to be more careful.' The camerlengo smiled. 'So although you have the power to interfere and prevent your child's pain, you would choose to show your love by letting him learn his own lessons?' 'Of course. Pain is part of growing up. It's how we learn.' The camerlengo nodded. 'Exactly.”

“He had been haunted his whole life by a mild case of claustrophobia—the vestige of a childhood incident he had never quite overcome. Langdon’s aversion to closed spaces was by no means debilitating, but it had always frustrated him. It manifested itself in subtle ways. He avoided enclosed sports like racquetball or squash, and he had gladly paid a small fortune for his airy, high-ceilinged Victorian home even though economical faculty housing was readily available. Langdon had often suspected his attraction to the art world as a young boy sprang from his love of museums’ wide open spaces.”

“She lay outside in the courtyard, staring up at the raindrops… feeling them hit her body… trying to guess where one would land next. The nuns called again, threatening that pneumonia might make an insufferably headstrong child a lot less curious about nature.”

“Știința a ușurat, într-adevăr, suferințele cauzate de boli și de mizerie, și ne-a oferit o sumedenie de mașinării pentru distracția și confortul nostru, dar ne-a lăsat o lume lipsită de minunea frumuseții. Apusurile de soare au fost reduse la frecvențe și lungimi de undă. Complexitatea universului a fost transpusă în ecuații matematice. Ne-a fost distrus chiar și respectul nostru de sine, ca ființe omenești. Știința afirmă că Pământul și locuitorii săi nu sunt altceva decât un strop nesemnificativ în marele proiect universal. Un accident cosmic. Însăși tehnologia care promite să ne unească, tocmai ea ne desparte. Fiecare individ se află acum într-o interconexiune electronică cu întreg globul și totuși ne simțim mai singuri ca niciodată. De pretutindeni ne asaltează violența, agresivitatea, dezbinarea și trădarea. Scepticismul a devenit o virtute. Cinismul și nevoia de dovezi și certitudine înseamnă azi gândire avansată. E de mirare deci că oamenii se simt acum mai deprimați decât în orice alt moment al istoriei noastre? Mai are știința ceva sacru? Ea caută răspunsuri disecând pruncii încă nenăscuți! Ba chiar visează să ne restructureze până și ADN-ul! Ștința sfărâmă lumea lui Dumnezeu în fragmente din ce în ce mai mici, din dorința de a-i pătrunde înțelesul... și tot ce găsește nu sunt decât alte întrebări.”

“Străvechiul conflict dintre religie și știință a luat sfârșit. Ați câștigat. Dar n-ați jucat cinstit. N-ați oferit răspunsurile dorite. Ați câștigat reorientând societatea omenească atât de dramatic, încât adevăruri considerate altădată imuabile par astăzi inaplicabile. Religia nu mai poate ține pasul cu voi. Dezvoltarea științifică este exponențială. Se hrănește din propria substanță, precum un virus. Fiecare descoperire deschide calea spre alte descoperiri. Omenirii i-au trebuit mii de ani pentru a progresa de la roată la automobil, dar numai câteva decenii pentru a trece de la aceasta la zborul spațial. Azi, progresul științific se măsoară în săptămâni. Avansează orbește, fără a putea fi controlat. Prăpastia dintre noi se adâncește tot mai mult și, cu cât religia rămâne mai în urmă, cu atât oamenii se simt mai goi, mai pustiiți din punct de vedere spiritual. Plângem și strigăm în goana noastră de a desluși înțelesuri. Și, credeți-mă, strigăm din toate puterile. Vedem OZN-uri, comunicăm cu morții, vorbim cu spiritele, trăim experiențe de ieșire din corp... toate aceste excentricități par științifice, dar sunt rușinos de iraționale. Ele nu sunt decât strigătul disperat al sufletului nostru singur și chinuit, mutilat de propria iluminare și de incapacitatea lui de a vedea un sens în orice altceva decât în tehnologie.”

“Știința, spuneți voi, ne va salva. Știința, spun eu, ne-a distrus deja. Încă de pe vremea lui Galilei, Biserica a încercat să încetinească marșul triumfal al științei, uneori cu mijloace greșite, dar întotdeauna cu cele mai bune intenții. Chiar și așa, tentația este prea mare pentru ca omul să-i poată rezista. Priviți în jurul vostru! Știința nu și-a respectat promisiunile. Făgăduielile de eficientizare și simplificare a vieții nu au adus decât haos și poluare. Am devenit o specie dezbinată și violentă... care înaintează rapid pe calea distrugerii.”

“Cine este acest dumnezeu al științei? Cine este dumnezeul care le oferă copiilor săi putere, dar nu și un cadru moral care să-i învețe cum să-și folosească acea putere? Ce fel de dumnezeu dă copilului său focul, dar nu-l învață care sunt pericolele ce-l pândesc? Știința nu spune nimic despre ce-i bine și ce-i rău. Manualele de știință ne învață cum să producem o reacție nucleară, dar nu conțin niciun capitol în care să se întrebe dacă aceasta e bună sau e rea. Științei deci îi spun acest lucru: Biserica a obosit. Am obosit încercând să fim jalonul vostru. Ne-au secat resursele tot zbătându-ne să fim o voce a echilibrului în nesfârșita voastră căutare pentru a descoperi particule tot mai mici și profituri tot mai mari. Nu vă întrebăm acum de ce nu vă controlați, ci cum ați putea-o face. Lumea voastră se mișcă atât de repede, încât dacă vă opriți chiar și pentru o secundă să vă gândiți la implicațiile acțiunilor voastre, un altul, mai eficient, vă va depăși pe negândite. Așa că înaintați mereu. Voi înmulțiți armele de distrugere în masă, dar papa este cel care străbate globul, implorându-i pe liderii din lumea întreagă să le reducă. Voi clonați ființe vii, dar Biserica este cea care vă reamintește să țineți seama de implicațiile morale ale acțiunilor voastre. Voi îi încurajați pe oameni să comunice prin telefoane, monitoarea și computere, dar Biserica este cea care își dechide porțile și ne amintește să ne apropiem unii de alții, așa cum ne-a fost dat. Ați ajuns chiar să ucideți prunci încă nenăscuți, în numele cercetărilor menite să salveze alte vieți. Și iarăși, Biserica este cea care vă atrage atenția asupra nebuniei acestui raționament. Și în tot acest timp, voi declarați că Biserica e ignorantă. Dar cine e, de fapt, ignorantul? Cel care nu poate defini fulgerul, ori cel care nu-i respectă forțele cutremurătoare? Biserica își deschide brațele către voi. Către fiecare om în parte. Și totuși, cu cât noi ne apropiem mai mult, cu atât ne respingeți mai tare. „Arătați-ne o dovadă că Dumnezeu există”, ne cereți voi. Priviți spre ceruri cu telescoapele voastre, vă zic eu, și spuneți-mi cum ar fi posibil să nu existe un Dumnezeu!”

“Ne întrebați cum arată Dumnezeu. Eu vă întreb: de unde a apărut această curiozitate? Răspunsul este același la ambele întrebări: nu-L vedeți pe Dumnezeu în știința voastră? Cum de nu-L vedeți? Susțineți că o variație infimă a forței gravitaționale sau a greutății unui atom ar fi fost suficientă pentru a transforma universul nostru magnific într-un haos lipsit de viață, și totuși nu vedeți mâna lui Dumnezeu în asta? Este, într-adevăr, mai ușor de crezut că am tras singura carte norocoasă dintr-un pachet de miliarde posibile? Am devenit atât de morți spiritual, încât suntem dispuși mai degrabă să credem într-o utopie matematică, decât într-o putere mai presus de noi? Indiferent, dacă voi credeți sau nu în Dumnezeu, un lucru trebuie să-l știți: când noi, ca specie, vom renunța să mai credem într-o putere mai mare decât cea a noastră, vom renunța și la simțul responsabilității. Credința... orice credință ne amintește mereu, că mai e ceva ce nu înțelegem, ceva față de care suntem răspunzători. Având credință, devenim responsabili față de ceilalți, față de noi înșine și față de un adevăr mai înalt decât noi. Religia are metehnele ei, dar numai fiindcă și omul le are pe ale sale. Dacă și restul omenirii ar vedea Biserica așa cum o văd eu... privind dincolo de ziduri și de ritualuri... ar vedea un miracol modern... o fraternitate a unor suflete simple și imperfecte, care nu vor să fie decât o voce a compasiunii într-o lume ce și-a pierdut controlul.”

“Suntem noi învechiți? Sunt oamenii aceștia niște dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care să ia partea celor săraci, slabi și oprimați ori a copiilor încă nenăscuți? Avem într-adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deși imperfecte, își petrec întreaga viață implorându-ne pe fiecare dintre noi să nu ne pierdem jaloanele de moralitate și să nu ne rătăcim?”