Quotessence
Home / Books / Suite Française

Suite Française

Book by Irène Némirovsky · 22 quotes · Ii Ww, Război, War

Filter quotes by topic

Suite Française Quotes

“Nu le era foame. Desfăcură un borcan cu dulceață, o cutie cu biscuiți, iar Jeanne făcu cu foarte mare grijă o cafea, din care mai rămăseseră vreo cincizeci de grame, o moca pură, rezervată până atunci marilor ocazii. -Dar ce ocazie mai mare vom găsi? întreabă Maurice. -Nici una de acest fel, sper, răspunse soția lui. Totuși, trebuie să recunoaștem că nu vom mai găsi curând o cafea ca asta, daca mai durează războiul. -Aproape că-i dai savoare păcatului, zise Maurice, inhalând aroma pe care o răspândea cafetiera.”

“Adieu," he said, "this is goodbye. I'll never forget you, never." She stood silent. He looked at her and saw her eyes full of tears. He turned away. She forced herself to smile. "Like the Chinese mother who sent her son off to war telling him to be careful 'because war has its dangers,' I'm asking you, if you have any feelings for me, to be as careful as possible with your life." Because it is precious to you?" he asked nervously. Yes. Because it is precious to me.”

“Totul era corect; le va oferi puțin mai târziu vizitatoarelor o carafă cu oranjadă și biscuiți pudrați. Doamna Perrin nu va fi șocată de meschinăria acestei gustări. Din contră, va vedea în ea o nouă dovadă a bogăției familiei Angellier, căci, cu cât ești mai bogat, cu atât ești mai avar. Va recunoaște în ea propria-i preocupare de a face economie și acea aplecare spre ascetism care e în natura burgheziei franceze și adaugă plăcerilor ei secrete și rușinoase o amărăciune tonică.”

“Era deopotrivă o consolare și o mare tristețe să te simți atât de diferit de ceilalti oameni. Își coborî spre ei ochii spălăciți. Valul de mașini nu mai contenea, iar figurile sumbre și îngrijorate semănau toate între ele. Biata specie! Ce-o preocupa? Ce va mânca, ce va bea? El se gândea la catedrala din Rouen, la castelele de pe Loare, la Luvru. Una singură dintre aceste pietre venerabile face cât o mie de vieți omenești.”

“Cu o strângere de inimă, fiecare își privea casa și trecea mai departe: . Iar peste sufletele oamenilor se rostogolea și un val de indiferență: >. Cine se gândea la suferințele patriei? Nu ei, nu cei care pleacă în această seară. Panica anula tot ce nu era instinct, freamăt animalic al trupului. Să iei ce aveai mai prețios pe lume și pe urmă... Și numai ce trăia, ce respira, plânge, iubea avea valoare în noaptea aceea! Puțini erau cei care își regretau bogățiile. Strângeai în brațe o femeie sau un copil, restul nu mai conta; restul putea să dispară în flăcări.”

“Dar porțile de fier din toate gările erau deja zăvorâte și păzite de soldați. Mulțimea se agăța de bare, le zgâlțâia, apoi se retrăgea în dezordine pe străzile vecine. Femeile fugeau plângând, cu copiii în brațe. Erau oprite ultimele taxiuri. Li se ofereau două, trei mii de franci ca să părăsească Parisul. Dar șoferii refuzau, nu mai aveau benzină.”

“Dar nu putură să intre în curtea mare încuiată, zăvorâtă, apărată de soldați și de mulțimea presată, strivită de bare. Rămăsaseră acolo până seara, luptându-se zadarnic. În jurul lor, oamenii ziceau: -Asta e! Plecăm pe jos. Rosteau cuvintele astea cu un fel de stupoare deznădăjduită. Se vedea bine că nici ei nu credeau. Se uitau în jur și așteptau minunea: o mașină, un camion, orice i-ar fi dus de acolo. Dar nu apărea nimic. Atunci plecau spre porțile Parisului, ieșeau, își târau bagajele după ei în praf, mergeau, ajungeau în suburbii, apoi la țară și-și ziceau: . Soții Michaud plecaseră și ei tot pe jos. Era o noapte caldă de iunie. În fața lor, o femeie în negru care purta strâmb pe cap, peste părul alb, pălăria cu doliu, se poticnea pe pietrele de pe drum și mormăia, cu gesturi de nebună: -Rugați-vă ca fuga noastră să n-aibă loc iarna... Rugați-vă!... Rugați-vă!”

“-Ce vrei să înțelegi? Nu e nimic de înțeles, răspunse el, străduindu-se s-o liniștească. Există legi care guvernează lumea și care nu sunt făcute nici pentru, nici împotriva noastră. Când izbucnește furtuna, nu mai ai pică pe nimeni, știi că fulgerul este produsul a două sarcini electrice contrare, iar norii nu te cunosc pe tine. Nu le poți reproșa nimic. Și de altfel ar fi ridicol, n-ar înțelege. -Dar nu-i același lucru. Aici sunt fenomene pur umane. -Numai în aparență, Jeanne. Par provocate de cutare sau cutare om, de cutare împrejurare, dar se întâmplă ca în natură: după o perioadă de calm vine furtuna, care are un început, sfârșit, după care urmează alte perioade de calm mai mult sau mai puțin lungi! Spre nenorocirea noastră, ne-am născut într-un secol de furtuni, asta e tot. Se vor liniști.”

“-Cred... că individul n-ar trebui sacrificat în felul ăsta. Mă refer la noi toți. Ni s-a luat prea mult! Iubirea, familia... E prea mult! -Asta e, doamnă, problema principală a timpului nostru, fie că vorbim de individ sau de comunitate, pentru că, nu-i așa, războiul este opera comună prin excelență. Noi, germanii, credem în spiritul comunitar în sensul în care se spune că albinele au simțul stupului. Lui îi datorăm totul: sevă, strălucire, parfumuri, iubiri...”

“... dacă ar primi mâine ordin, m-ar aresta, m-ar ucide cu mâna lor și fără remușcări?... Războiul... Da, știm bine ce e războiul. Dar ocupația e într-un fel mai cumplită, pentru că te obișnuiești cu oamenii; îți zici că la urma urmelor, sunt și ei ca toți ceilalți, dar nu-i deloc adevărat. Suntem două specii diferite, care nu se pot împăca vreodată, inamice pe viață.”

“Elle variait ses hallucinations à son gré. Elle ne se contentait pas du passé; elle escomptait l'avenir! Elle changeait le présent selon sa volonté; elle mentait et se trompait elle-même, mais comme ses mensonges étaient ses propres oeuvres, elle les chérissait. Pour de brefs instants, elle était heureuse. Il n'y avait plus à son bonheur ces limites imposées par le réel. Tout était possible, tout était à sa portée. D'abord, la guerre était finie.”

“Après tout, on ne juge le monde que d'après son propre coeur. L'avare seul voit les gens menés par l'intérêt, le luxurieux par l'obsession du désir. Pour Madame Angellier, un Allemand n'était pas un homme, c'était une personnification de la cruauté, de la perversité et de la haine. Que d'autres eussent un jugement différent était impossible, invraisemblable... Elle ne pouvait pas plus se répresenter Lucile amoureuse d'un Allemand qu'elle n'eût imaginé l'accouplement d'une femme et d'une bête fabuleuse, comme la licorne, le dragon ou la tarasque.”