Quotessence
Home / Authors / Irène Némirovsky Biography

Irène Némirovsky Biography

Author

Related Quotes

“The breath of wind that moved them was still chilly on this day in May; the flowers gently resisted, curling up with a kind of trembling grace and turning their pale stamens towards the ground. The sun shone through them, revealing a pattern of interlacing, delicate blue veins, visible through the opaque petals; this added something alive to the flower's fragility, to it's ethereal quality, something almost human ,in the way that human can mean frailty and endurance both at the same time. The wind could ruffle these ravishing creations but it couldn't destroy them, or even crush them; they swayed there, dreamily; they seemed ready to fall but held fast to their slim strong branches-...”

“Nu le era foame. Desfăcură un borcan cu dulceață, o cutie cu biscuiți, iar Jeanne făcu cu foarte mare grijă o cafea, din care mai rămăseseră vreo cincizeci de grame, o moca pură, rezervată până atunci marilor ocazii. -Dar ce ocazie mai mare vom găsi? întreabă Maurice. -Nici una de acest fel, sper, răspunse soția lui. Totuși, trebuie să recunoaștem că nu vom mai găsi curând o cafea ca asta, daca mai durează războiul. -Aproape că-i dai savoare păcatului, zise Maurice, inhalând aroma pe care o răspândea cafetiera.”

“Ma già, per lei, la scintilla del desiderio si era spenta, lasciandola stupita, calma e fredda; quei baci, quell’ebbrezza, quella parvenza di amore, tutto ciò che le era tanto piaciuto assumeva di colpo ai suoi occhi una colorazione sordida, appariva una povera cosa, priva di azzardo e di grandezza, un gioco alquanto spregevole, insomma, che poteva ancora stuzzicare i sensi, ma sotto sotto, furtivamente, e proprio per questo perdeva il suo potere.”

“Già certi attimi erano impercettibilmente meno soavi, come una musica tenera e lieta che, a poco a poco, ci rattrista e ci stanca. Una cortina d’ombra, adesso, velava certi giorni. Erano passati ormai i momenti di pura gioia. Stavano raggiungendo l’istante in cui felicità e tristezza si fondono in un’oscura convergenza e d’ora in avanti saranno mescolate l’una all’altra come due fiumi che hanno fatto confluire i loro corsi.”

“Adieu," he said, "this is goodbye. I'll never forget you, never." She stood silent. He looked at her and saw her eyes full of tears. He turned away. She forced herself to smile. "Like the Chinese mother who sent her son off to war telling him to be careful 'because war has its dangers,' I'm asking you, if you have any feelings for me, to be as careful as possible with your life." Because it is precious to you?" he asked nervously. Yes. Because it is precious to me.”

“Quelli che lo circondavano, la sua famiglia, gli amici, accendevano in lui un sentimento di vergogna e di furore. Li aveva visti sulla strada, quelli e i loro simili, ricordava le macchine piene di ufficiali che scappavano con le loro belle valigie gialle e le loro donne truccate, i funzionari che abbandonavano le loro sedi, i politici che, presi dal panico, seminavano lungo la strada carte e documenti segreti, le ragazze che, dopo aver piagnucolato come dovuto nel giorno dell'armistizio, ora si consolavano con i tedeschi. "E dire che nessuno lo saprà, che ci sarà intorno a tutto questo un tale intrigo di menzogne che ne faranno un'altra pagina gloriosa della Storia di Francia. Si daranno da fare per snidare atti di abnegazione, di eroismo. Buon Dio! Con quello che ho visto io! Porte chiuse a cui si bussava invano per avere un bicchiere d'acqua, e quegli sfollati che saccheggiavano le case; ovunque, dall'alto al basso, confusione, viltà, vanità, ignoranza! Ah! Siamo proprio un bel popolo!”

“Tutti e due pensavano ai giovani – i loro fratelli, i loro amici – le cui ossa erano in decomposizione sotto terra, nelle innumerevoli fosse comuni. Loro, i sopravvissuti, adesso lo sapevano, di essere mortali. È una lezione che di solito si impara da adulti, ma quelli che hanno dovuto apprenderla a vent’anni non la scordano più. Ah, com’era importante affrettarsi a respirare, baciare, bere, fare l’amore!”

“Totul era corect; le va oferi puțin mai târziu vizitatoarelor o carafă cu oranjadă și biscuiți pudrați. Doamna Perrin nu va fi șocată de meschinăria acestei gustări. Din contră, va vedea în ea o nouă dovadă a bogăției familiei Angellier, căci, cu cât ești mai bogat, cu atât ești mai avar. Va recunoaște în ea propria-i preocupare de a face economie și acea aplecare spre ascetism care e în natura burgheziei franceze și adaugă plăcerilor ei secrete și rușinoase o amărăciune tonică.”

“Era deopotrivă o consolare și o mare tristețe să te simți atât de diferit de ceilalti oameni. Își coborî spre ei ochii spălăciți. Valul de mașini nu mai contenea, iar figurile sumbre și îngrijorate semănau toate între ele. Biata specie! Ce-o preocupa? Ce va mânca, ce va bea? El se gândea la catedrala din Rouen, la castelele de pe Loare, la Luvru. Una singură dintre aceste pietre venerabile face cât o mie de vieți omenești.”

“We're becoming slaves; the war scatters us in all directions, takes away everything we own, snatches the bread from out of our mouths; let me at least retain the right to decide my own destiny, to laugh at it, defy it, escape it if I can. A slave? Better to be a slave than a dog who thinks he's free as he trots along behind his master. She listened to the sound of men and horses passing by. They don't even realise they're slaves, she said to herself, and I, I would be just like them if a sense of pity, solidarity, the "spirit of the hive" forced me to refuse to be happy.”

“Cu o strângere de inimă, fiecare își privea casa și trecea mai departe: . Iar peste sufletele oamenilor se rostogolea și un val de indiferență: >. Cine se gândea la suferințele patriei? Nu ei, nu cei care pleacă în această seară. Panica anula tot ce nu era instinct, freamăt animalic al trupului. Să iei ce aveai mai prețios pe lume și pe urmă... Și numai ce trăia, ce respira, plânge, iubea avea valoare în noaptea aceea! Puțini erau cei care își regretau bogățiile. Strângeai în brațe o femeie sau un copil, restul nu mai conta; restul putea să dispară în flăcări.”

“Dar porțile de fier din toate gările erau deja zăvorâte și păzite de soldați. Mulțimea se agăța de bare, le zgâlțâia, apoi se retrăgea în dezordine pe străzile vecine. Femeile fugeau plângând, cu copiii în brațe. Erau oprite ultimele taxiuri. Li se ofereau două, trei mii de franci ca să părăsească Parisul. Dar șoferii refuzau, nu mai aveau benzină.”

“Dar nu putură să intre în curtea mare încuiată, zăvorâtă, apărată de soldați și de mulțimea presată, strivită de bare. Rămăsaseră acolo până seara, luptându-se zadarnic. În jurul lor, oamenii ziceau: -Asta e! Plecăm pe jos. Rosteau cuvintele astea cu un fel de stupoare deznădăjduită. Se vedea bine că nici ei nu credeau. Se uitau în jur și așteptau minunea: o mașină, un camion, orice i-ar fi dus de acolo. Dar nu apărea nimic. Atunci plecau spre porțile Parisului, ieșeau, își târau bagajele după ei în praf, mergeau, ajungeau în suburbii, apoi la țară și-și ziceau: . Soții Michaud plecaseră și ei tot pe jos. Era o noapte caldă de iunie. În fața lor, o femeie în negru care purta strâmb pe cap, peste părul alb, pălăria cu doliu, se poticnea pe pietrele de pe drum și mormăia, cu gesturi de nebună: -Rugați-vă ca fuga noastră să n-aibă loc iarna... Rugați-vă!... Rugați-vă!”

“-Ce vrei să înțelegi? Nu e nimic de înțeles, răspunse el, străduindu-se s-o liniștească. Există legi care guvernează lumea și care nu sunt făcute nici pentru, nici împotriva noastră. Când izbucnește furtuna, nu mai ai pică pe nimeni, știi că fulgerul este produsul a două sarcini electrice contrare, iar norii nu te cunosc pe tine. Nu le poți reproșa nimic. Și de altfel ar fi ridicol, n-ar înțelege. -Dar nu-i același lucru. Aici sunt fenomene pur umane. -Numai în aparență, Jeanne. Par provocate de cutare sau cutare om, de cutare împrejurare, dar se întâmplă ca în natură: după o perioadă de calm vine furtuna, care are un început, sfârșit, după care urmează alte perioade de calm mai mult sau mai puțin lungi! Spre nenorocirea noastră, ne-am născut într-un secol de furtuni, asta e tot. Se vor liniști.”

“-Cred... că individul n-ar trebui sacrificat în felul ăsta. Mă refer la noi toți. Ni s-a luat prea mult! Iubirea, familia... E prea mult! -Asta e, doamnă, problema principală a timpului nostru, fie că vorbim de individ sau de comunitate, pentru că, nu-i așa, războiul este opera comună prin excelență. Noi, germanii, credem în spiritul comunitar în sensul în care se spune că albinele au simțul stupului. Lui îi datorăm totul: sevă, strălucire, parfumuri, iubiri...”

“... dacă ar primi mâine ordin, m-ar aresta, m-ar ucide cu mâna lor și fără remușcări?... Războiul... Da, știm bine ce e războiul. Dar ocupația e într-un fel mai cumplită, pentru că te obișnuiești cu oamenii; îți zici că la urma urmelor, sunt și ei ca toți ceilalți, dar nu-i deloc adevărat. Suntem două specii diferite, care nu se pot împăca vreodată, inamice pe viață.”

“Sì, io... È possibile che la mia vita, proprio la mia, assomigli alla sua? Il lavoro, la famiglia, nessuna passione, nessun rischio da correre, nessuna nobile avventura da vivere, e, per finire, la morte? Non è possibile accettare in anticipo l’idea che tutto ciò basti a riempire la vita, la propria vita, preziosa e unica, e tuttavia… Inizio a credere che un’esistenza qualsiasi, grigia, piatta, possa estenuare l’uomo a tal punto che, invecchiato, egli aspiri al riposo. Al contrario, più la vita è stata appassionata e piena, più comprensibile sarebbe il grido del morente: ‘Come? Di già? Ma non son riuscito a far nulla! Non ho avuto tempo!... Non ho vissuto…’”.”

“Fanny zag ik niet meer. We waren overeengekomen dat ze pas bij me zou komen op de dag voor de aanslag, voor de laatste instructies, want zij moest de bommen klaarmaken en ze aan me geven. De kameraad die ik nog één keer ontmoette, gaf me het precieze tijdstip op: kwart voor twaalf 's avonds. Het was ons onmogelijk de schouwburg binnen te komen, want daar mocht je alleen in op uitnodiging; we moesten dus wachten onder de zuilengalerij.”

“Elle variait ses hallucinations à son gré. Elle ne se contentait pas du passé; elle escomptait l'avenir! Elle changeait le présent selon sa volonté; elle mentait et se trompait elle-même, mais comme ses mensonges étaient ses propres oeuvres, elle les chérissait. Pour de brefs instants, elle était heureuse. Il n'y avait plus à son bonheur ces limites imposées par le réel. Tout était possible, tout était à sa portée. D'abord, la guerre était finie.”

“Après tout, on ne juge le monde que d'après son propre coeur. L'avare seul voit les gens menés par l'intérêt, le luxurieux par l'obsession du désir. Pour Madame Angellier, un Allemand n'était pas un homme, c'était une personnification de la cruauté, de la perversité et de la haine. Que d'autres eussent un jugement différent était impossible, invraisemblable... Elle ne pouvait pas plus se répresenter Lucile amoureuse d'un Allemand qu'elle n'eût imaginé l'accouplement d'une femme et d'une bête fabuleuse, comme la licorne, le dragon ou la tarasque.”