Quotessence
Home / Topics / Camus Quotes

Camus Quotes

Browse 40 quotes about Camus.

Camus Quotes

“What gives value to travel is fear. It is the fact that, at a certain moment, when we are so far from our own country … we are seized by a vague fear, and an instinctive desire to go back to the protection of old habits … this is why we should not say that we travel for pleasure. There is no pleasure in traveling, and I look upon it more as an occasion for spiritual testing … Pleasure takes us away from ourselves in the same way as distraction, in Pascal’s use of the word, takes us away from God. Travel, which is like a greater and a graver science, brings us back to ourselves.”

“And thus to my final and most melancholy point: a great number of Stalin's enforcers and henchmen in Eastern Europe were Jews. And not just a great number, but a great proportion. The proportion was especially high in the secret police and 'security' departments, where no doubt revenge played its own part, as did the ideological attachment to Communism that was so strong among internationally minded Jews at that period: Jews like David Szmulevski. There were reasonably strong indigenous Communist forces in Czechoslovakia and East Germany, but in Hungary and Poland the Communists were a small minority and knew it, were dependent on the Red Army and aware of the fact, and were disproportionately Jewish and widely detested for that reason. Many of the penal labor camps constructed by the Nazis were later used as holding pens for German deportees by the Communists, and some of those who ran these grim places were Jewish. Nobody from Israel or the diaspora who goes to the East of Europe on a family-history fishing-trip should be unaware of the chance that they will find out both much less and much more than the package-tour had promised them. It's easy to say, with Albert Camus, 'neither victims nor executioners.' But real history is more pitiless even than you had been told it was.”

“Când izbucneşte un război, oamenii spun: "n-are să dureze, prea e stupid". Şi, fără îndoială, un război este desigur prea stupid, dar asta nu-l împiedică să dureze. Prostia stăruie întotdeauna şi faptul s-ar observa dacă fiecare nu s-ar gândi mereu la sine. Concetăţenii noştri semănau în această privinţă cu toată lumea, se gândeau la ei înşişi, altfel spus, erau umanişti: nu credeau în flageluri. Flagelul nu este pe măsura omului, îţi spui deci că flagelul este ireal, e un vis urât care o să treacă. Dar nu trece totdeauna şi, din vis urât în vis urât, oamenii sunt cei care se duc, şi umaniştii cei dintâi, pentru că nu şi-au luat măsuri de precauţie.”

“Cuvântul "ciumă" fusese rostit pentru întâia oară. În acest punct al povestirii, care-l lasă pe Bernard Rieux stând în spatele ferestrei sale, i se va permite povestitorului să explice nesiguranţa şi surpriza medicului, deoarece, cu unele nuanţe, el a reacţionat la fel ca şi cei mai mulţi dintre concetăţenii noştri. Epidemiile, într-adevăr, sunt ceva obişnuit, dar crezi cu greu în ele când îţi cad pe cap. Au fost pe lume tot atâtea ciume câte războaie. Şi totuşi, ciume şi războaie îi găsesc pe oameni întotdeauna la fel de nepregătiţi.”

“Unii dintre noi, totuşi, se încăpăţânau să scrie, şi inventau fără întrerupere, pentru a comunica cu cei din afară, combinaţii care sfârşeau totdeauna prin a se dovedi iluzorii. Şi chiar dacă unele din mijloacele pe care le inventam reuşeau, nu ştiam nimic de ele, neprimind răspuns. Săptămâni întregi n-am putut face altceva decât să reîncepem mereu şi mereu aceeaşi scrisoare, să recopiem aceleaşi ştiri şi aceleaşi chemări, în aşa fel încât, după un oarecare timp, cuvintele care la început ieşiseră sângerând din inima noastră, se goleau apoi de sensul lor. Le recopiam atunci mecanic, încercând să dăm, cu ajutorul acestor fraze moarte, semne despre viaţa noastră grea. Şi, până la urmă, faţă de acest monolog steril şi încăpăţînat, aceste conversaţii aride cu un perete, chemarea convenţională a telegramei ni se părea de preferat. Totuşi, şi acesta este lucrul cel mai important, oricât de dureroase ar fi fost aceste nelinişti, oricât de greu de dus ar fi fost această inimă totuşi goală, se poate prea bine spune că aceşti exilaţi, în prima perioadă a ciumei, au fost nişte privilegiaţi. Într-adevăr, chiar în momentul în care populaţia începea să-şi piardă capul, gândul lor era întors cu totul spre fiinţa pe care o aşteptau. În deznădejdea generală, egoismul dragostei îi apăra si, dacă se gândeau la ciumă, n-o făceau niciodată decât în măsura în care ea oferea despărţirii lor riscul de a fi veşnică. Ei aduceau astfel, chiar în sânul epidemiei, o abatere salvatoare a atenţiei, pe care erai tentat s-o iei drept sânge rece. Deznădejdea îi salva de panică, nefericirea lor avea în ea ceva bun. De pildă, dacă se întâmpla ca unul dintre ei să fie doborât de boală, asta se petrecea aproape totdeauna fără ca el să-şi fi putut da seama ce i se întâmplă. Smuls din această lungă conversaţie interioară pe care o susţinea cu o umbră, el era atunci aruncat fără tranziţie în tăcerea cea mai adâncă a pământului. Nu avusese timp pentru nimic.”

“De un administrador de inmuebles que se mató me decían un día que había perdido a su hija hacía cinco años, que desde entonces había cambiado mucho y que esa historia "lo había minado". Imposible desear una palabra más exacta. Comenzar a pensar es comenzar a estar minado. La sociedad no tiene mucho que ver con estos comienzos. El gusano se encuentra en el corazón del hombre. Allí hay que buscarlo. Es preciso seguir y comprender el juego moral que lleva de la lucidez frente a la existencia a la evasión fuera de la luz.”

“¿Cuál es, pues, ese incalculable sentimiento que priva al espíritu del sueño necesario para su vida? Un mundo que podemos explicar, aunque sea con malas razones, es un mundo familiar. Pero en cambio, en un universo privado de pronto de ilusiones y de luces, el hombre se siente extranjero. Es un destierro sin remedio, pues está privado de los recuerdos de una patria perdida o de la esperanza de una tierra prometida. Ese divorcio entre el hombre y su vida, el actor y su decorado, es propiamente el sentimiento de lo absurdo. Y omo todos los hombres sanos han pensado en el suicidio, cabe reconocer, sin más explicaciones, que hay un lazo directo entre ese sentimiento y la aspiración a la nada.”

“C'est un noeuf douloureux et exalté, mille chose s'y mêlent. Alors j'attends que cela cesse. C'est ce que je fais toujours, d'ailleurs et j'ai tort de te dire tout cela. Mais à qui le dirais-je, dans le monde entier. Je t'attends, j'attends l'apaisement du soir, j'attends notre heure, la lumière oblique, cette pause entre le jour et la nuit. La paix viendra, sûrement. Mais je n'imagine pas d'autre paix que celle de nos deux corps liés, de nos regards livrés l'un à l'autre - le n'ai plus d'autre patrie que toi. Attends-moi, mon chéri. Écris-moi, écris tout ce que tu peux. Tant de mers me séparent de toi. Où te chercher ? Où t'atteindre ? Comment fuérir sans toi la peine qui m'étouffe ? Je t'embrasse, mon seul amour, je te serre contre moi. Les jours passent, mais si lentement, comme des nuits d'insomnie, et je ne peux plus me supporter. Écris.”

“C'est un nœud douloureux et exalté, mille chose s'y mêlent. Alors j'attends que cela cesse. C'est ce que je fais toujours, d'ailleurs et j'ai tort de te dire tout cela. Mais à qui le dirais-je, dans le monde entier. Je t'attends, j'attends l'apaisement du soir, j'attends notre heure, la lumière oblique, cette pause entre le jour et la nuit. La paix viendra, sûrement. Mais je n'imagine pas d'autre paix que celle de nos deux corps liés, de nos regards livrés l'un à l'autre - le n'ai plus d'autre patrie que toi. Attends-moi, mon chéri. Écris-moi, écris tout ce que tu peux. Tant de mers me séparent de toi. Où te chercher ? Où t'atteindre ? Comment fuérir sans toi la peine qui m'étouffe ? Je t'embrasse, mon seul amour, je te serre contre moi. Les jours passent, mais si lentement, comme des nuits d'insomnie, et je ne peux plus me supporter. Écris.”

“Începând din acest moment, putem spune că ciuma a devenit problema noastră, a tuturor. Până atunci, cu toată uimirea şi neliniştea pe care le-o aduseseră concetăţenilor noştri aceste întâmplări ieşite din comun, fiecare îşi văzuse mai departe de treburile lui, cum putea, la locul lui obişnuit. Şi, fără îndoială, asta ar fi trebuit să continue. Dar porţile o dată închise, şi-au dat seama că erau toţi, şi povestitorul el însuşi, prinşi în acelaşi sac şi că trebuiau să se deprindă. Astfel, de pildă, un sentiment atât de individual cum e cel al despărţirii de o fiinţă iubită devine deodată, chiar din primele săptămâni, acela al unui întreg popor şi, laolaltă cu frica, suferinţa principală a acestei lungi perioade de exil. Una din urmările cele mai izbitoare ale închiderii porţilor a fost, într-adevăr, despărţirea bruscă la care au fost supuse nişte fiinţe care nu erau pregătite să se despartă. Mame şi copii, soţi, amanţi, care crezuseră cu câteva zile mai înainte că se despart doar vremelnic, care se îmbrăţişaseră pe peronul gării noastre dându-şi câteva sfaturi, siguri că se vor revedea câteva zile sau câteva săptămâni mai târziu, absorbiţi de stupida încredere omenească, abia distraşi prin această plecare de la preocupările lor obişnuite, s-au văzut dintr-o dată despărţiţi fără speranţă, opriţi să se regăsească sau să comunice între ei. Căci închiderea avusese loc cu câteva ore înainte ca hotărârea prefecturii să fie publicată şi, bineînţeles, era imposibil să se ia în consideraţie cazurile particulare.”

“Les hommes ne sont convaincus de vos raisons, de votre sincérité, et de la gravité de vos peines, que par votre mort. Tant que vous êtes en vie, votre cas est douteux, vous n'avez droit qu'à leur scepticisme. Alors, s'il y avait une seule certitude qu'on puisse jouir du spectacle, cela vaudrait la peine de leur prouver ce qu'ils ne veulent pas croire, et de les étonner. Mais vous vous tuez et qu'importe qu'ils vous croient ou non : vous n'êtes pas là pour recueillir leur étonnement et leur contrition, d'ailleurs fugace, pour assister enfin, selon le rêve de chaque homme, à vos propres funérailles. Pour cesser d'être douteux, il faut cesser d'être, tout bellement.”

“I certainly didn't concur with Edward on everything, but I was damned if I would hear him abused without saying a word. And I think this may be worth setting down, because there are other allegiances that can be stress-tested in comparable ways. It used to be a slight hallmark of being English or British that one didn't make a big thing out of patriotic allegiance, and was indeed brimful of sarcastic and critical remarks about the old country, but would pull oneself together and say a word or two if it was attacked or criticized in any nasty or stupid manner by anybody else. It's family, in other words, and friends are family to me. I feel rather the same way about being an American, and also about being of partly Jewish descent. To be any one of these things is to be no better than anyone else, but no worse. When confronted by certain enemies, it is increasingly the 'most definitely no worse' half of this unspoken agreement on which I tend to lay the emphasis. (As with Camus’s famous 'neither victim nor executioner,' one hastens to assent but more and more to say 'definitely not victim.')”