Quotessence
Home / Quotes / S Quotes

S Quotes

Browse famous quotes beginning with S. This page is a child index of the full Popular Quotes A-Z directory.

All S Quotes

“SUNSHINE & RAIN, They're going to come at you like HELL! They're going to wish you to FAIL, They're going to laugh at YOU! But that's cool, I’ll take half SUNSHINE; I’ll take half RAIN, It’s struggle in my vein where I’m from we play with pain hopeless feeling keep you drained, some people got nothing to LOSE!; others got everything to gain, and we PRAY!; someday, everything change, Under the sunshine & rain, Under the sunshine & rain. -MillYentei⋆”

“Sunshine takes its intelligent and honourable place in the history of grownup science fiction on the screen and on the page: a genre that seeks to break free of parochialism and think about where and why and what we are without the language of religion... I loved Sunshine for its radical proposal that humans can and will do something about a catastrophe, and that our weapons could be used up in the service of preservation.”

“Sunshine... The sun is shining brightly, Its golden light covered the entire house.. A cool breeze blows from the terrace, This time, the room conveyed a special feeling.. Two cups of cappuccino, vanilla biscuits and the smell of incense that was scattered.. But the only thing that made the room more beautiful was you.. I looked at your shining face, Your short brown hair was golden under the warm sunlight, your beautiful eyes sparkled, your cheeks were red and your pastel lips looked so soft... I don't know what beauty means anymore...! For me, you are the meaning of beauty.. but how..? How can you.. be so beautiful...?”

“Sunt momente în viață în care ești atât de fericit încât ești mereu cu zâmbetul pe buze. Momente în care cu greu te abți să nu țopăi de fericire. Momente în care după ce știi cât de jos ai fost, în momentul în care ajungi la cupa fericirii, te îmbeți după buza acesteia. Momentele care ți se întipăresc în inimă, în suflet, în minte, în spirit. În tot. Care se întipăresc în tine cu totul, care sunt de fapt o parte din tine. Momentele indescriptibile. Momentele care nu pot fi explicate, expuse... momentele care pot fi doar simțite, trăite. Cele care te duc în extaz atât de repede încât nici nu știi când ai ajuns. Acele momente magice de care nu vrei să te desparți niciodată.”

“Sunt oameni, şi chiar oameni mari, care atunci când se iveşte o nedumerire, nu se întorc spre Domnul; or atunci trebuie să spună deschis: "Doamne, sunt un om păcătos şi nu înţeleg ce trebuie să fac, dar Tu, Milostive, luminează-mi înţelegerea cum şi ce trebuie să fac!" Domnul cel Milostiv nu vrea ca sufletul nostru să se cufunde în zăpăceala care vine de la vrăjmaşul şi ne insuflă ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.”

“Sunt zile ce aduc în viața noastră împliniri, momente frumoase de neuitat și oameni noi, minunați...dar și zile în care pierdem oameni care, dintr-un motiv sau altul, nu au reușit să ne însoțească mai departe pe drumul vieții noastre.Sunt zile irosite cu nimicuri, cu momente de adâncă tristețe, cu lamentări și cu oameni care ne irosesc timpul și sentimentele, dar sunt și zile trăite din plin.”

“Suntem creatori, dar jucăm naivi, rolul de „creație”. Ne considerăm biete oi neajutorate, mânate încolo și-ncoace de Dumnezeul care ne-a creat. Îngenunchem aidoma unor copii speriați, implorând ajutor, iertare sau noroc. Odată ce ne vom da seama însă că am fost cu adevărat modelați după chipul și asemănarea Creatorului, vom începe să înțelegem că și noi suntem, prin urmare, creatori. Iar atunci când acest lucru ne va fi clar, porțile se vor deschide larg în fața realului potențial omenesc.”

“Suntem noi învechiți? Sunt oamenii aceștia niște dinozauri? Sau eu? Mai are lumea cu adevărat nevoie de un glas care să ia partea celor săraci, slabi și oprimați ori a copiilor încă nenăscuți? Avem într-adevăr nevoie de suflete ca acestea care, deși imperfecte, își petrec întreaga viață implorându-ne pe fiecare dintre noi să nu ne pierdem jaloanele de moralitate și să nu ne rătăcim?”

“SUNYA RURI Dalam ruang yang menelan semua suara, sebelum gema sempat lahir, aku mendengarnya— batin suwung yang lebih lembut daripada embusan roh saat keluar dari ubun-ubun bayi yang baru lahir. Ia tidak datang sebagai ancaman, tidak pula sebagai pelipur, melainkan sebagai bayangan purba yang pernah berdiri di sampingku ketika aku belum sepenuhnya menjadi manusia. "Monggo pinarak..." bisiknya lirih, selembut abu dupa yang jatuh dari piringan gerabah. "Aja sumelang. Sepi ora bakal nglarani," "kejaba tumrap jiwa kang sinangkèr ing jeroning raga." Aku tidak menjawab, hanya berusaha memahami. Suwung tidak membutuhkan jawaban. Ia telah berada dalam nadiku sejak sebelum aku sadar aku punya tubuh. Lewat tatapannya yang tidak berkelopak, aku melihat ulang diriku sendiri seperti cuplikan upacara kematian kecil-kecilan: detik ketika harapan direbahkan, detik ketika aku membunuh sesuatu dalam diriku tanpa tahu apa yang sebenarnya ingin kuakhiri— nyeri atau ketidakpastian. "Ngertenono..." bisiknya lembut, seolah mencatat sesuatu pada lontar tak terlihat. "Sliramu nyepélékaké akalmu, padhahal kuwi mung bocah lugu sing kok kunci ing sanggar pamujan sing suwé ora kok buka— ngantemi gapura nganti tangané dadi pringga swara." Aku menelan kekosongan itu. Suwung memiringkan tubuhnya pelan, seakan menghirup aroma ketakutanku seperti kemenyan yang baru menyala. “Apa tresna mbingungake atimu?” suara itu menelusup lembut. "Sliramu takon jujuring liyan, déné awakmu dhéwé nganggo klambiné cidra kang wus dadi jubah ngebaki raga— nganti awakmu lali, ing ngendi mapané cahyaning pasuryan asli.” "Lan ing saben dina, kok ndhudhuki wewayangan, amung nedya nemu kulit garing tanpa isèn-isèn katresnan.” Kesunyian mengental. Ia menaruh telinganya di dadaku seakan mendengarkan gending yang patah ritmenya. “Payokna..." bisiknya lirih "Amarga ana swara anom ing jeroning kalbu kang tansah kok sédani déning karepmu dadi lumrah, arep tinampa ing bebrayan agung, lan kapéngin tan ngrépotaké sapa-sapa.” "Nanging, apa artiné tentrem, yèn saben napasmu mung gema saka kersané liyan? Bukakna lawang sanggar kasepèn, sawangen cahyané dhéwé ing jeroning pepeteng." Ia menutup mata. Sunyi Ruri menyetel dirinya pada frekuensi yang bahkan para leluhur pun tak berani sentuh. “Swara kuwi…” bisiknya hampir tak terdengar, "Kaya déné cempening mendha ing padhang, kang lumayu ing palataran laramu kang lawas." "Dheweke sesambat dudu amarga arep kinurban, nanging awit dheweke wis ngerteni: yèn sliramu tan nate bali kanggo nylametke." Tubuhku gemetar. Suwung tersenyum tipis, seperti retakan kecil pada batu padas. “Lara Ati..." ucapnya lirih. “Kuwi satunggaling sato alus. Dheweke tansah ngentèni. Dheweke tan lumaku menyang ngendi-ngendi. Dheweke lungguh— kaya déné aku— kanthi sabar nunggu wektu, nalika sliramu pungkasané wani mandheg anggènira lumayu.” Aku kaku seperti arca yang siap dipahat ulang. “Sliramu kepéngin dadi béda,” suara itu meluncur lembut, “nanging, kamulyan tan lair saka panulakan. Kamulyan tuwuh saka jeroning wantèr kang wani mbukak gapura dhiri kang njalari kalbunira gumeter.” Ia bergerak mendekat. Bisikannya menusuk pori-poriku: “Yèn sliramu kepéngin sirep saka swaraning cempe kang kebak sangsara kuwi..." "Sliramu kudu bali. Mulih menyang papan kang sinengker ing ngendi rare kuwi nemoni pati kaping sepisan.” Aku memejamkan mata. Dan saat itulah aku paham— kesunyian bukan lagi musuh, bukan lagi kehampaan yang mencekik, melainkan satu-satunya suara yang sanggup menampung semua jeritan. tanpa murka tanpa pamrih tanpa vonis hanya ikhlas. Desember 2025”

“Suonava la messa dell’alba a San Giovanni; ma il paesetto dormiva ancora della grossa, perchè era piovuto da tre giorni, e nei seminati ci si affondava fino a mezza gamba. Tutt’a un tratto, nel silenzio, s’udì un rovinìo, la campanella squillante di Sant’Agata che chiamava aiuto, usci e finestre che sbattevano, la gente che scappava fuori in camicia, gridando: — Terremoto! San Gregorio Magno! Era ancora buio. Lontano, nell’ampia distesa nera dell’Àlia, ammiccava soltanto un lume di carbonai, e più a sinistra la stella del mattino, sopra un nuvolone basso che tagliava l’alba nel lungo altipiano del Paradiso. Per tutta la campagna diffondevasi un uggiolare lugubre di cani. E subito, dal quartiere basso, giunse il suono grave del campanone di San Giovanni che dava l’allarme anch’esso; poi la campana fessa di San Vito; l’altra della chiesa madre, più lontano; quella di Sant’Agata che parve addirittura cascar sul capo agli abitanti della piazzetta. Una dopo l’altra s’erano svegliate pure le campanelle dei monasteri, il Collegio, Santa Maria, San Sebastiano, Santa Teresa: uno scampanìo generale che correva sui tetti spaventato, nelle tenebre. — No! no! È il fuoco!... Fuoco in casa Trao!... San Giovanni Battista!”

“Suonerà come un cliché, lo so, ma mi sembra veramente che sia passato solo un giorno da quando il mondo si fissò con quella canzone. Devo confessare che non mi piaceva. Tuttavia, non arriverei a dire che la odiavo. Non la calcolavo, e riconosco che mi dava fastidio quando la sentivo per la millesima volta mentre ero in giro. Anche se, tecnicamente, è stata la mia prima canzone K-pop, al tempo non avevo un’idea precisa di cosa fosse. Per me, era semplicemente una delle solite mode da social media che era andata troppo in là. E, come ogni altra moda, con il tempo “Gangnam Style” sarebbe sparita e avrebbe lasciato il posto ad altri tormentoni. Ma, senza che potessi immaginarlo, aveva posto le basi per qualcosa di più grande e permanente.”

“Sup, Bro?” I questioned, gawking at Mandisa’s window. “You didn’t get my calls?” “What calls?” Hakim queried, halting short of the chair. He checked his pants pocket, and I bobbed, peering at the trails of prints in the snow. “Oh, damn, Bro! My bad…it’s been on vibrate. I didn’t even feel it, I guess.” “You were probably too busy with your pants down,” I snickered to myself. Obviously, He was doing HIM…didn’t waste any time, either…I see you… “Where’s Queen?”